Constrangerile si santajul in educatia copilului

Saptamana asta o sa va scriu doar despre parenting. Sau parentaj, cum ii zice mai nou in romana. Sau despre crescut si educat copii, mai simplu. Cine nu e interesat, macar a fost avertizat. 🙂

Cred ca v-am mai spus ca nu exista parinti perfecti. Nu exista parinti care sa nu fi tipat macar o data la copilul lor, care sa nu ii fi dat macar o „pedeapsa”/time out etc. sau care sa nu fi reactionat „cum nu trebuie” la vreun tantrum. Bineinteles ca pe facebook si bloguri exista, dar asta e alta poveste. 🙂

Nici noi nu suntem parinti perfecti in sensul „cartii” si filosofiei de parenting modern si nici nu cred ca ne dorim. O sa va scriu alta data ce am facut noi total opus fata de teoriile moderne si care a functionat chiar tare bine… Dar acum e despre altceva. Despre acele momente cand dupa 10 rugaminti copilul tot nu vrea sa faca cum si ce il rogi, iar tu ca parinte iti pierzi zenul si o bagi pe aia „daca nu faci x, nu mai primesti y”.

Om fi noi imperfecti, dar teoria o cunoastem cat de cat. Si totusi ni se intampla…

Bulbuc e in faza de „uneori testez limitele si nervii parintilor”. Din fericire pentru noi, e doar uneori. Trage de timp, se lalaie si se misca ca ochiul mortului fix cand noi avem de ajuns la serviciu, de pilda. Sau cand ne e foame si vrem acasa. Sau…

Vinerea trecuta ne intorceam de la cumparaturi. Aceeasi trecere de pietoni pe care o stim de o viata (a ei!), acelasi semafor cu omuletul rosu si cel verde. Acelasi copil care de obicei trece strada frumos, imi da mana singura si stie ca il asteptam pe omuletul verde. Doar ca alta stare de spirit la copil. Si refuza sa dea mana, si cica ea vrea sa treaca pe rosu, si cand in sfarsit trecem se lateste pe trecere de trebuie luata efectiv pe sus.

Primul impuls dupa ce am reusit sa o trecem strada a fost „pentru ca refuzi sa treci cum trebuie strada, diseara nu te mai uiti la Mickey la la la!”. (Are voie seara sa se uite putin la desene animate.) Imediat cum a iesit pe gura fraza mi-am dat seama ca a fost o idee proasta. Proasta rau!

Sa ma explic…

Daca voi continua sa ii spun acest lucru de cate ori nu trece cum trebuie strada, (probabil) va ajunge sa treaca strada corect doar ca sa aiba voie sa se uite la desene. Dar va face asta doar cand e cu mine sau tatal sau, caci noi suntem factorul decizional apropo de desene. Adica in cateva luni noi si toti adultii din familie vom fi convinsi ca ea stie sa treaca frumos strada. In schimb ea o va face doar ca a inteles ca daca nu trece frumos, nu se mai uita la desene.

Domnii feri, intr-o zi va trece strada cu alt adult pe care nu il recunoaste drept autoritate apropo de desenele alea. Noi fiind obisnuiti ca ea trece cum trebuie strada, nu vom avertiza adultul sa o constranga. Si fix atunci copilul va decide sa treaca in fuga pe rosu. Ca doar nu e nimeni acolo sa ii taie desenele.

Ideal si corect e sa ii explicam ce se poate intampla daca trece aiurea. Repetitiv. Ca un papagal sau o moara stricata. Si sa stabilim consecinte direct legate de actiunea sa. De pilda, „daca treci strada aiurea, imi voi pierde increderea sa te las sa mergi pe jos si va trebui sa stai doar in carut cand suntem afara”. Bineinteles, in paralel ii explic si ca masinile o pot lovi si poate face buba mare. (Noi nu o speriem niciodata cu ajunsul la spital sau medicul. Sau politistul. Sau…)

Bineinteles ca noua ca parinti ne e mult mai usor sa ii punem conditii legat de ce stim ca ii place mai mult. Pentru ca rezultatul e imediat si copilul reactioneaza cum vrem noi 9 din 10 dati cand il conditionam cu desenele (in cazul nostru), tindem sa nu ne mai punem intrebari pe termen mediu si lung. Suntem si noi obositi, uneori chiar nu mai avem chef sa repetam pentru a mia oara povestea cu omuletul verde si vrem doar sa treaca strada repede si bine.

Dar cat de corecta ar fi o astfel de relatie? Cum ar fi sa ma duc acasa la barbat si sa ii spun ca daca nu se uita mai putin la televizor, nu mai facem sex? Sau sa vina el si sa imi zica ca daca nu stau treaza la 1 noaptea sa fac nu stiu cate feluri de mancare, nu mai plateste rata la apartament? Sau cum ar fi sa vi se spuna ca daca nu aveti chef sa mergeti la munca, nu mai primiti ciocolata doua saptamani?

Cand ne gandim ca adulti la astfel de conditionari intre noi, ne par absurde. Dar tindem sa le aplicam cu gratie sau cu urlete copiilor. Iar apoi ne asteptam ca ei sa nu faca asa ceva la varsta adulta.

(Conditionari exista, ca nu se poate fara cauza-efect, dar au legatura directa cu (non)actiunea. Adica daca nu merg la serviciu, nu sunt platita. Daca nu facem de mancare, nu avem ce manca. Daca nu punem vasele murdare in masina de spalat vase, ne invadeaza gandacii si nu mai avem din ce manca. Etc.)

O alta consecinta pe termen lung a conditionarii fara legatura cu (non)actiunea e ca, la un moment dat, s-ar putea sa nu mai functioneze. Adica peste 10 ani, din inertie, noi sa ii spunem ca daca insista sa isi puna poze cu ea dezbracata pe Internet, ii taiem timpul la TV de tot. Si ea sa se uite la noi si sa ne spuna candid ca nu ii pasa, ca prefera sa se despuie in mediul virtual. Asa ca sa nu ne bucuram de micile victorii de acum cand am putea pierde batalii majore in viitor.

Ce vreau sa va spun e sa va ganditi bine ce cale vreti sa urmati. Sunt unele lucruri pe care le putem face si sa ne spunem ca ne batem capul mai tarziu cu rezolvarea „problemei” pe care o genereaza si sunt actiuni pe care trebuie sa le gandim in perspectiva. (Faptul ca accept sa il culc pe pitic in brate e o „problema” pe care am ales sa o rezolv cand mi se va parea cu adevarat o problema si sa profit de somn acum, de exemplu.)

Tema de casa: vedeti cu ce va conditionati copiii si incercati sa renuntati. 😉