Despre cartile de parenting

Voiam sa va scriu altceva astazi, dar imi place prea mult un comentariu pe care l-am lasat pe Facebook. Asa ca vi-l redau aici, cu ceva modificari. 🙂

E plina piata de carti care ne spun cum ar trebui sa ne crestem copiii. Cate carti, atatea metode. Orice „carte” ai alege dupa care sa iti cresti progenitura, tot esti in abatere raportat la celelalte 5 pe aceeasi tema, dar cu idei diferite.

Iaca ce cred eu despre cartile de parenting…

Cartile de parenting moderne vin din cultura americana. Foarte putine din cele populare sunt scrise de psihologi europeni. Exista, dar nu beneficiaza de marketingul agresiv de peste ocean. Asadar, sunt carti scrise intr-o cultura diferita, cu background social diferit. Inclusiv limbajul si stilul textului e adaptat acelei culturi. De fapt, sunt nascute din acea cultura.

Pe de alta parte, nici noi, romanii, nu avem un „stil cultural” al nostru. Nu as sti sa definesc un limbaj si un nivel mediu de intelegere a textelor mai… stiintifice. Si mai avem si o deosebita pretuire pentru tot ce vine din Vest. Culmea, prea putin vestul european, dar mult mai mult cel american.

In concluzie, importam tot ce iese din cultura americana, fara discernamant. Fara suparare, vorbim de aceeasi cultura americana unde violenta in randul adolescentilor, aia cu impuscaturi, tine prima pagina a stirilor destul de des. Nu vreau sa spun ca e consecinta stilului de parenting, ca ma indoiesc ca parintii acelor copii citesc astfel de carti, vreau doar sa subliniez cat de diferite sunt cele doua culturi.

Impresia mea personala despre cartile de parenting e ca sunt fix in stilul brosurilor „10 pasi spre fericire” etc. Tot mie personal mi se par sub nivelul meu de intelegere. (Iaca, a murit modestia!)

Parintii sunt si ei de mai multe feluri. Parinti care isi doresc sa fie mai buni, sa „creasca” odata cu copiii si parinti carora nu le pasa, cred ca sunt foarte bine asa cum sunt. Intre ei, toate nuantele de gri, de la 50 in sus. Autodezvoltarea personala nu e scopul tuturor, unii chiar nu constientizeaza si nu cred ca au probleme. Poate unii din categoria asta sunt relativ ok, dar majoritatea cu siguranta nu. Cu totii avem un bagaj de frustrari, uneori chiar traume. Depinde ce facem cu ele.

As vrea sa cred ca majoritatea e in prima categorie, a celor dornici sa se imbunatateasca pentru ei si copiii lor. Din pacate e fix invers – ei sunt minoritatea.

Oricum, autodezvoltarea asta nu ar trebui facuta doar de dragul copilului, ci si de dragul nostru pe tot parcursul vietii, nu doar cand apare plodul urlator. Pardon, minunea minunilor, cel mai frumos copil din lume. Dar este si foarte adevarat ca unele probleme „de la mansarda” se contureaza mult mai bine in prezenta urmasilor nostri.

Stilul de parenting mai depinde si de gradul de empatie al fiecarui om in parte si de disponibilitatea de a fi sinceri cu noi insine indiferent cat de tare doare. Eu prefer sa am cicatrici pe care sa le recunosc decat rani adanci si ingropate care pot face puroi si exploda oricand. Dar asta sunt eu, nu toti sunt ca mine…

Consortul meu mai zicea o chestie interesanta – daca toti copiii ar fi crescuti la fel, ce sanse ar mai avea al nostru?!

Attachment parenting – un termen extrem, dar extrem de nefericit. As putea spune chiar pervers si datator de depresii. Prin opozitie, cum denumim parentingul in care nu facem co-sleeping si nu alaptam pana la liceu?! Neglective parenting?! Sesizati presiunea unui cuvant?

Doar pentru ca in unele familii copiii dorm bine mersii in alta camera nu inseamna ca nu sunt iubiti, apreciati, incurajati etc. Inseamna strict ca dorm in alta camera.

Mie mi s-a parut mult mai important sa inteleg cum functioneaza creierul lor si pe la ce varsta sunt echipati sa inteleaga anumite concepte. Adica degeaba te infuri pe un copil de 2 ani ca se lalaie cand el nu intelege conceptul de timp si graba. Intelegand si acceptand chestii de baza despre ce si cat pot copiii, ne putem repozitiona, adapta asteptarile si descreste frustrarile. Daca vrem si putem, bineinteles.

Apoi mai e problema ca toate cartile astea propovaduiesc un stil de parenting liniar. Culmea, desi sunt scrise de psihologi, par sa uite ca copiii se nasc deja cu temperamente diferite si incep sa isi modeleze personalitati diferite inca de foarte timpuriu.

Parintii deja au temperamente si personalitati diferite. Deci, automat relatia dintre mine si Bulbuc e altfel decat relatia dintre D si fiica ei de o varsta fix cu a mea. Unde mai punem ca traim in medii diferite, avem preocupari diferite, copiii fac chestii diferite. Deci cum as putea si eu si D sa rezolvam o problema aparent similara dupa aceeasi reteta?! Adica nu ai cum sa oferi o reteta universala cand oamenii si interactiunile dintre ei sunt diferite.

Fiecare familie e diferita si ar trebui sa faca lucrurile asa cum i se potrivesc, nu cum scrie in nu stiu ce carte. Echilibrul unei familii nu se gaseste intr-o carte, ci in repozitionari si readaptari zilnice.

E interesant sa citim carti si sa intelegem mecanismele dupa care functionam. In functie de asta ne gasim calea la noi in familie, cu constiinta faptului ca va trebui sa ne readaptam in permanenta caci suntem in continua schimbare.

Dar e complet neproductiv sa luam adliteram bloguri perfecte, carti de parenting. Si mai contraproductiv e sa ne evaluam in functie de viata afisata de altii in carti ci mediul on line. Va asigur ca si cel mai mare autor de carti de parenting si tinator de workshopuri (ateliere nu suna bine 😀 ) are momente cand deraiaza.

Bineinteles, este foarte important sa ne impunem limite pentru deraiere si sa nu intram in zona abuzului psihologic sau fizic. Nu doar cu copiii nostri, ci si cu adultii din jur. Dar asta tine de „simtul social” si empatia fiecaruia dintre noi…