Puncte de cotitura

De felul meu sunt o fiinta toleranta fata de comportamentul celorlalti. Le accept oamenilor din jurul meu multe, uneori prea multe. Dar functionez pe principiul ca nici eu nu sunt perfecta, ca si eu ii calc pe altii pe bataturi. Oricum, nu-mi ridicati statuie, toleranta asta nu vine neaparat din starea mea zen, ci isi are radacini adanci in niste traume afective suferite in copilarie. Si „I’m working on it!”, adica sper sa nu ma prinda batranetile la fel de toleranta…

Oricum, in opozitie cu aceasta tendinta impaciutoare si de a-i face pe altii fericiti numai ca sa nu dea bir cu fugitii (da, ati ghicit, vorbim de sentimente de abandon), am si un instinct de autoconservare destul de puternic. Chiar foarte puternic, as putea spune: oricat mi-ar placea mie sa ma joc cu chibriturile, nu prea dau foc la paie. Instinctul asta de prezervare a trasaturilor faciale fara riduri si a circumvolutiunilor cerebrale fara sa se netezeasca ma face uneori sa ridic un zid emotional intre mine si unii oameni din anturaj. Iar in categoria asta pot intra de la membrii familiei, la prieteni (aia pentru care m-as trezi si la 3 noaptea sa ii scap de depresie, belele si orice altceva) si pana la colegii de serviciu cu care am relatii frecvente.

Ciudatenia e ca imi dau seama ca unii oameni ma fac sa sufar, ca comportamentul lor este nociv si ca imi afecteaza starea mea de bine. Dar v-am mai spus ca imi plac oamenii defecti. 🙂 Ma uit la unii din ei si ma uimeste egoismul lor ascuns sub haina unor intentii de auto-cunoastere, de exemplu. Dar, cum de la fiecare om pe care il am aproape ar trebui sa invat ceva, rabufnesc rar. Cu familia si colegii de serveciu sunt poate chiar mai toleranta decat cu altii pentru ca nu i-am ales, dar mi s-a intamplat si cu astfel de persoane. Ei, si momentul in care „imi intorc fata de la ei” e insesizabil pentru aproape oricine. In interiorul meu e un click declansat de un cuvant, o expresie faciala, o tanalitate, o actiune… Depinde de caz. Si din momentul clickului, persoana respectiva imi devine aproape indiferenta (in raporturile cu mine, asta e cel mai rau lucru care se poate intampla!), adica nu imi mai pasa daca sufera au ba, daca ii e bine sau nu, dar nici nu ma mai afecteaza actiunile ei fata de mine.

Tin minte ca de mult mi s-a intamplat asta cu o persoana care in plan afectiv mi-a provocat destule daune. Nici nu mai stiu care a fost momentul Z, dar stiu ca la un moment dat pur si simplu nu mi-a mai pasat. Am mai patit-o si cu cel ce a avut ocazia sa imi devina al doilea sef din toata viata mea profesionala… Dupa ce am trecut printr-o depresie si am cochetat cu ceva pastile anti-depresive, m-am trezit intr-o dimineata si mi-am dat seama ca nu mai are nicio putere asupra mea. (Singura vina ce o purtam era ca sunt femeie si am si creier pe care il mai folosesc din cand in cand.). Imi amintesc ca am mai patit-o si cu un fost boyfriend: iubirea pentru el tindea sa ma consume, pana in clipa cand mi-am dat seama ca e unul din cei mai mari egoisti si infatuati pe care ii cunosc. Si momentul ala a aparut in mijlocul unei conversatii, care nu avea nicio legatura aste trasaturi ale domniei sale. Recent am avut acelasi impuls de a face click, dar ma zbat si ma cert cu mine insumi sa mai acord o sansa, sa ofer o prezumtie de nevinovatie. Culmea e ca ar fi prima data in viata mea… Ei, om vedea.

Ca sa va mai linistesc putin, sa nu redeti ca oi fi vreo psiho/socio-pata, pata mi s-a pus in felul asta doar asupra a vreo maximum 5 persoane in toata viata mea. Si am ramas in relatii omenesti cu fiecare din ele, deci nu banuiesc ca si-au dat vreodata seama ca am iesit de sub puterea lor. Acuma stau si ma intreb cand mi s-o pune pata pe mine insami.