Chestii, trestii... · Jurnal de Belgia

Puncte de cotitura

De felul meu sunt o fiinta toleranta fata de comportamentul celorlalti. Le accept oamenilor din jurul meu multe, uneori prea multe. Dar functionez pe principiul ca nici eu nu sunt perfecta, ca si eu ii calc pe altii pe bataturi. Oricum, nu-mi ridicati statuie, toleranta asta nu vine neaparat din starea mea zen, ci isi are radacini adanci in niste traume afective suferite in copilarie. Si „I’m working on it!”, adica sper sa nu ma prinda batranetile la fel de toleranta…

Oricum, in opozitie cu aceasta tendinta impaciutoare si de a-i face pe altii fericiti numai ca sa nu dea bir cu fugitii (da, ati ghicit, vorbim de sentimente de abandon), am si un instinct de autoconservare destul de puternic. Chiar foarte puternic, as putea spune: oricat mi-ar placea mie sa ma joc cu chibriturile, nu prea dau foc la paie. Instinctul asta de prezervare a trasaturilor faciale fara riduri si a circumvolutiunilor cerebrale fara sa se netezeasca ma face uneori sa ridic un zid emotional intre mine si unii oameni din anturaj. Iar in categoria asta pot intra de la membrii familiei, la prieteni (aia pentru care m-as trezi si la 3 noaptea sa ii scap de depresie, belele si orice altceva) si pana la colegii de serviciu cu care am relatii frecvente.

Ciudatenia e ca imi dau seama ca unii oameni ma fac sa sufar, ca comportamentul lor este nociv si ca imi afecteaza starea mea de bine. Dar v-am mai spus ca imi plac oamenii defecti. 🙂 Ma uit la unii din ei si ma uimeste egoismul lor ascuns sub haina unor intentii de auto-cunoastere, de exemplu. Dar, cum de la fiecare om pe care il am aproape ar trebui sa invat ceva, rabufnesc rar. Cu familia si colegii de serveciu sunt poate chiar mai toleranta decat cu altii pentru ca nu i-am ales, dar mi s-a intamplat si cu astfel de persoane. Ei, si momentul in care „imi intorc fata de la ei” e insesizabil pentru aproape oricine. In interiorul meu e un click declansat de un cuvant, o expresie faciala, o tanalitate, o actiune… Depinde de caz. Si din momentul clickului, persoana respectiva imi devine aproape indiferenta (in raporturile cu mine, asta e cel mai rau lucru care se poate intampla!), adica nu imi mai pasa daca sufera au ba, daca ii e bine sau nu, dar nici nu ma mai afecteaza actiunile ei fata de mine.

Tin minte ca de mult mi s-a intamplat asta cu o persoana care in plan afectiv mi-a provocat destule daune. Nici nu mai stiu care a fost momentul Z, dar stiu ca la un moment dat pur si simplu nu mi-a mai pasat. Am mai patit-o si cu cel ce a avut ocazia sa imi devina al doilea sef din toata viata mea profesionala… Dupa ce am trecut printr-o depresie si am cochetat cu ceva pastile anti-depresive, m-am trezit intr-o dimineata si mi-am dat seama ca nu mai are nicio putere asupra mea. (Singura vina ce o purtam era ca sunt femeie si am si creier pe care il mai folosesc din cand in cand.). Imi amintesc ca am mai patit-o si cu un fost boyfriend: iubirea pentru el tindea sa ma consume, pana in clipa cand mi-am dat seama ca e unul din cei mai mari egoisti si infatuati pe care ii cunosc. Si momentul ala a aparut in mijlocul unei conversatii, care nu avea nicio legatura aste trasaturi ale domniei sale. Recent am avut acelasi impuls de a face click, dar ma zbat si ma cert cu mine insumi sa mai acord o sansa, sa ofer o prezumtie de nevinovatie. Culmea e ca ar fi prima data in viata mea… Ei, om vedea.

Ca sa va mai linistesc putin, sa nu redeti ca oi fi vreo psiho/socio-pata, pata mi s-a pus in felul asta doar asupra a vreo maximum 5 persoane in toata viata mea. Si am ramas in relatii omenesti cu fiecare din ele, deci nu banuiesc ca si-au dat vreodata seama ca am iesit de sub puterea lor. Acuma stau si ma intreb cand mi s-o pune pata pe mine insami.

Anunțuri

12 gânduri despre „Puncte de cotitura

  1. Stai linistita, ca nu esti un caz singular si fara de speranta. La mine e si mai nasol. Dupa click urmeaza lovitura de topor care reteaza orice legatura, personajul respectiv inceteaza sa mai existe pentru mine., iar eu dispar in ceata.

  2. M-ai impresionat. Daca ce scrii tu aici e sincer, atunci treci f usor peste obstacole. Bravo tie. Eu ma consum mai mult. La mine dureaza ani de zile pana ies de sub dominatia unei persoane. Dar cand ies am rupt placinta in doua…

  3. Nu dau cu toporul, dar imi iau oarecum revansa cand se iveste ocazia. Nu caut ocazia asta, ba chiar mi-as dori sa nu apara niciodata si totusi, pana acum n-am prea ramas datoare cuiva…

  4. Cred ca toti avem in viata momente cand ceva face click si rupe lanturile. Mie mi s-a intamplat de curand cu o persoana de care, teoretic cel putin, ar trebui sa fiu apropiata pana la moarte, pentru ca ne curge acelasi sange prin vene si am impartit bune si rele intreaga viata, de cand eram copii si pana mai ieri.

  5. Vezi tu, problema comportă două aspecte : toleranţa faţă de cei care îţi sunt „impuşi” volens-nolens şi de care nu prea poţi scăpa, orice ai face şi toleranţa faţă de cei cu care alegi „de bună voie şi nesilit de nimeni” să fii şi care ajung să te dezamăgească. În cazul primilor, eu unul reuşesc să evit dezamăgirile şi scap de nevoia de a fi tolerant pentru că ştiu exact ce aşteptări trebuie să am de la fiecare în parte. Cu cei din a doua categorie este niţel mai complicat. Dacă ajung să mă dezamăgească primul gând care îmi vine în minte este că atitudinea lor se datorează faptului că şi eu i-am dezamăgit. Şi dau filmul înapoi încercând să înţeleg unde şi ce anume am greşit. Dacă asta nu se verifică, îmi spun că este posibil să fi judecat greşit atunci când am ales să includ respectiva persoană în cercul celor apropiaţi mie şi că probabil nu merită să îmi complic existenţa cu comportamentul respectivei persoane. Şi nu simt niciun fel de nevoie de a fi tolerant. Pentru a fi dezamăgit, îmi sunt eu mie, suficient şi nu mai am nevoie şi de alţii.

  6. Cunosc momentele alea de revelatie in care pui rufele al uscat si iti dai seama brusc ca ala pentru care suferi tu de atata timp nu e nici singurul de pe planeta si nici vreo investitie de pastrat. Cand plec nu mai privesc inapoi si nici nu ma mai intorc. Desi mie imi ajunge ca satisfactie libertatea recuperata trebuie sa recunosc perplexitatea persoanei in momentul in care descopera ca desi apasa butonul potrivit nu mai obtine efectul scontat e cireasa de pe tort

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s