Am asistat zilele trecute la o prelegere pe teme legate de copii, parinti etc. Contextul e mai putin important in acest moment. Si animatorul, om cu o experienta bogata in lucrul cu copii si parintii, a zis niste chestii care mi-au ramas in minte. Nu neaparat pentru ca a descoperit apa calda, ci pentru ca nu m-am gandit vreodata ca ar trebui spuse clar si raspicat. Asadar…
In procesul de adoptie, nu se cauta parinti perfecti. Ar fi si greu de digerat de catre orice copil, biologic sau adoptat, niste parinti perfecti. Valabil si pentru parintii biologici.
E normal si acceptabil sa gresim, dar cel mai important e cum dregem mohorul, cum ne repozitionam si continuam relatia. (Asta nu inseamna ca nu ar trebui sa incercam sa facem bine de la bun inceput. Dar e un mare indiciu ca trebuie sa ne dam seama cand gresim.)
Inainte de a avea copii, toti parintii au un bagaj emotional cu care vin din propria copilarie. Multi avem si traume pe acolo. Important e ce facem cu traumele alea, daca alegem sa le constientizam si rezolvam sau daca dam inainte cu capul in gard perpetuind modele si chiar acele traume.
Cand relatia cu copilul o ia pe aratura, cel mai important e sa fim sinceri cand ne simtim depasiti, sa nu incercam cu orice pret sa bagam sub pres de rusine, ci sa mergem sa cerem ajutorul unor oameni echipati sa se ocupe cu astfel de probleme. Inainte sa fie prea tarziu!
Ca o nota personala, m-am evaluat prin prisma celor auzite si cred ca sunt in grafic. Sunt departe de a fi perfecta, refuz si ma chinui din greu sa nu perpetuez modele din copilarie care s-a dovedit intre timp ca creeaza traume (stiu, vax Albina psihologii ce fac cercetare, sa punem palma / bata pe ei de nenorociti mici!) si chiar am cerut ajutorul unui psiholog cand am avut mari indoieli asupra unei chestii. Sper sa ajung la aceeasi concluzie si peste un an si peste alti ani.
Jurnal de Belgia 