Pana la consecinte. Sec si cuprinzator. Dar sa incepem cu explicatiile. 🙂
Ma dau huta pe cateva grupuri (ca sa fiu sincera am inceput sa dau unfollow la destule) si unde-s femei sunt si mame, deci se discuta si despre parinteala. Pardon, crescut plozi urlatori! In ultima vreme m-a izbit cu putere si in cap faptul ca multe mame au inteles din tot ce se vehiculeaza pe la conferinte, prin carti si pe internet ca trebuie sa explici si sa tot explici si sa tot explici un lucru copilului pana accepta sa il faca.
De pilda ii explici pana iti creste barba sau pana ajunge el pe la 5 – 6 ani si in sfarsit are o bruma de ratiune ca strada se trece pe la trecerea de pietoni. In timpul asta, copilul trece urland pe unde il taie capul si tu dupa el si ii explici si ii explici si ii explici. Exagerez, dar sper sa prindeti ideea.
Sau ii tot explici si explici si explici in fiecare dimineata ca trebuie sa se imbrace si sa mearga la gradinita. Asta in conditiile in care nici macar notiunea timpului nu o are. Dar explicam calm pana se face ora de intors de la gradinita si maine o luam de la capat. Pana la urma nu mai mergem la gradinita si serviciu pana copilul nu intelege ca asa sta treaba. Iar exagerez, si inca tare. Dar sper ca ati prins ideea.
Asadar, cum procedam? (Nu intelegeti de aici ca asta e abordarea perfecta, ultima reduta a rezistentei parintesti, cheia catre magia Universului si alte baliverne de gen. E doar o explicatie a finalitatii explicatiilor, parte care aparent a disparut din continutul mesajului despre parenting cu explicatii.)
Explicatiile nu se dau la infinit. Explicatiile se repeta, dar se finalizeaza cu consecinte. Indiferent de varsta. Adica nu asteptam sa faca 3 ani ca sa incepem sa ii aratam ca exista si consecinte la faptele sale.
Exemple concrete. Cu explicatii. 😀
Copilul refuza sa treaca corect strada, sa astepte culoarea verde, sa mearga pe trecere, nu sa se aseze pe jos sau sa alerge de bezmetic, sa mearga de mana etc. Avem varianta explicatiilor infinite care se pot finaliza intr-o zi cu consecinte tare neplacute. Adica pana accepta el explicatiile noastre, sa se smuceasca din mana si sa il loveasca o masina. Si avem varianta explicatiilor finite.
Prima data ii explicam frumos de ce. A doua oara explicam iar si mentionam ca daca nu trece corect strada, noua ne este teama pentru viata lui si il vom pune in carut ca sa il protejam. A treia oara chiar il punem in carut cu centurile bine prinse. Indiferent de urlete.
Urletele copilului nu ar trebui sa sperie parintele. Urletele lui sunt exteriorizarea frustrarii ca trebuie sa accepte o regula, ca nu isi poate manifesta vointa. Dar amintiti-va ca nu vorbim de culoarea sosetelor, ci de viata si siguranta lui.
Copilul urla dimineata ca nu vrea sa se imbrace si sa plece la gradinita. Diverse motive aparente aici: il deranjeaza hainele, il supara colegii, nu are chef etc. Motivele reale pot fi altele. Sau poate pur si simplu nu are chef pentru ca el inca nu pricepe de ce TREBUIE sa mergem la serviciu si la gradinita si pe unde mai mergem noi.
Dupa toate explicatiile de rigoare, urmarea ar fi: „avand in vedere ca vom intarzia, iti voi alege eu hainele si te voi imbraca cu ce am eu chef”. Sau varianta „mergi in pijamale”. Luati hainele, le puneti in geanta, luati copilul si il puneti in carut (recomand un sac gros la carut pentru zile friguroase) si il imbracati la scoala. Da, stiu, vai ce rusine, ca ma rade lumea sa il vada dezbracat in masina / carut si sa ma vada ca il imbrac pe hol. Stiti, vai, nu e nicio rusine. Rusinea de genul asta nu exista si altii sa isi vada de chilotii si copiii lor. 😛
Atentie! „Daca nu treci strada cum trebuie / nu te imbraci, diseara nu mai pupi televizor!” sau jap, jap doua palme sunt pedepse! Pedepsele, pe termen lung, nu sunt ok. Motivul principal – copilul va face acel lucru de fata cu voi, dar cand va intoarceti cu spatele riscati sa nu o mai faca. Ca mama nu ma vede, deci nu are cum sa imi taie televizorul. Si ganditi-va cat de periculos e asta cand vine vorba de siguranta lui.
No, bineinteles, fiecare aplica ce metoda crede cuviinta. Ca stiu destui oameni care considera ca jap, jap, doua palme e cea mai eficienta metoda sa disciplinezi un copil. Probabil ca cei crescuti fara palme pe care ii cunosc eu sunt niste minuni ale naturii care nu au avut nevoie de disciplina, s-au nascut cu tot cu creierul de adult etc. Cazuri izolate, ce mai!
Si inca ceva. Va rog eu frumos, pe cei care nu intelegeti parentingul asta fara jap, jap, doua palme, sa intelegeti ca parentingul modern nu inseamna crescut copii nesimtiti si fara limite. Un copil crescut cu explicatii / consecinte directe in loc de palme nu e acelasi lucru cu un copil crescut cu nesimtire crasa de parinti care ii dau si ii fac orice numai sa nu urle. Si daca nu puteti accepta plansul unui copil (care plans la 2-5 ani e o criza de furie, ca altfel nu stie si nu poate), ganditi-va cand ati plans ultima data de fata cu altii si de ce considerati ca nu se cade sa plangi si ca e rusinos sa te vada altii plangand. Voi, ca adulti.
Amu astept rosiile. Ca noua ne plac. Lui Glad cu coaja cu tot, Malvinei musai decojite. Eu si Mr G nu mai avem preferinte.
P.S. Sa le zica careva lu’ astia de la WordPress ca nu imi place faza asta cu blocurile de scris. Deloc, deloc!
Jurnal de Belgia 