Un fel de disclaimer

Voiam sa scriu azi despre cu totul altceva. De obicei imi scriu partial postarile in cap, mergand pe strada. Sper sa nu ma calce vreo masina de prea mult „scris mental”. Si azi, venind de la Carrefour si scriind in cap, mi-am dat seama ca daca as fi scris ce voiam, maine probabil as fi avut vreo 10 mesaje pe diferite cai de comunicare sa ma intrebe daca m-am certat cu barbatul, daca divortam, daca…

Zilele trecute, cand postasem despre ajutor, m-a intrebat cineva daca soacra mi-a facut ciorba cu carne desi i-am zis sa nu. Coincidenta face sa fie parintii lui Mr G la noi ca sa ne ajute un pic cu Glad. Na, nu mai poate sa scrie omul despre zama pe blog ca musai trebuie gasit un vinovat.

Mai acum cateva luni ma tragea o cititoare de urechi ca imi expun copiii cu atata nerusinare si deschidere pe blog si ca ii fac de rusine. Bine, si ca ii fac intentionat sa sufere respectand indicatiile pediatrei si ne-alergand la urgenta cand au muci. Dar asta e alta poveste. Atunci chiar mi-am intrebat prietenele daca au impresia ca postez ceva „rusinos” despre copii. Unde mai pui ca Mr G frunzareste si el blogul asta (sa nu care cumva sa derapeze nevasta) si nu mi-a atras niciodata atentia in sensul asta. (De aici probabil reiese ca ar fi sub papuc…)

Revenind la discleimer, scrie si la Eu + Blog = Love ca acest blog nu e ad-literam viata mea. Mai mult, chiar daca scriu despre persoane cunoscute, nu am dat niciodata nume. Bine, mama se deconspira singura in comentarii, dar asta e, iar, alta poveste. :))))

Articolele care nu povestesc o intamplare specifica din viata mea, ci sunt cumva orientate spre auto-dezvoltare (parinti sau indivizi), sunt bazate pe experienta mea si a altor oameni care mi-au impartasit dileme existentiale similare. Adica trec eu prin starea X, mai vorbesc cu vreo cinci oameni in diverse momente ale vietii mele care trec si ei pe acolo, mai citesc si pe ceva grupuri de Facebook si concluzionez ca nu sunt singura. Asta dupa ce fiecare din noi are impresia ca e singur in situatia aia tocmai pentru ca oamenilor le e „rusine” sa spuna ce simt. Automat imi spun ca poate o postare care sa puna negru pe alb ca asa ceva se intampla poate ajuta si alte persoane care au impresia ca doar ele sunt in situatia aia fara iesire.

Mai mult, de multe ori pe mine ma ajuta sa aud cum vad altii situatii similare. De multe ori sunt perspective pe care eu nu le am si ma face sa ma repozitionez si sa imi pun intrebari. Extrapoland, daca pe mine m-a ajutat, de ce sa nu las scris poate o ajuta si pe altcineva?

Am mai fost intrebata la un moment dat ce e cu obiceiul asta modern de a scrie blogguri. Pai cred ca asta e chintesenta – intr-o lume electronica in permanenta viteza, in care suntem efectiv izolati desi avem impresia ca suntem o mare comunitate, experientele altora, faptul ca si altii au probleme similare si ca totusi reusesc sa supravietuiasca, sa iasa din ele, ajuta. E un fel de terapie de grup, un fel de alcoolicii anonimi.

Multi din cititorii mei nu m-au vazut vreodata la fata. Numele asta ar putea fi unul inventat, ca si tot „profilul” meu. Putini realizeaza asta, multi iau drept cert faptul ca omul exista daca „profilul electronic” e construit intr-un anume fel. Deci cumva e terapie si pentru mine.

Daca ma gandesc ce ar zice copiii mei cand mi-ar citi copiii blogul peste ani si ani?! Da. Sper sa inteleaga ca iubirea de sine (nu narcisismul, ci acceptarea si intelegerea) sunt un drum continuu, lung, sinuos si cu multe obstacole. Si ca asta ar trebui sa fie telul nostru suprem – sa ne autodepasim permanent. Ca de aia se cheama evolutionism!

Si inchei cu o intamplare care ilustreaza perfect ce am vrut sa va zic.

Am publicat la un moment dat un articol pe blog. A doua zi imi scrie o cunostinta de pe un anume grup secret de Facebook si ma intreaba daca fac misto de ea de m-am apucat sa ii insir povestea pe blog. Am avut un moment de apnee pentru ca habar nu aveam despre ce e vorba, dar ma gandeam ca sigur am facut vreo traznaie de la nopti nedormite.

Am cautat pe grup si mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca fata trecea printr-o situatie identica cu cea expusa de mine pe blog. Cand zic identica, pai e chiar identica. Numai ca eu chiar nu citesc toate postarile de pe grupurile in care sunt si pe aia chiar nu o vazusem.

Intamplarea face ca la o postare conexa, chiar i-am raspuns si ne-am amuzat cu vreo doua glume. Amandoua, zic eu.

M-am simtit tare prost. Din doua motive. Primul ca stiam ca nu am „plagiat” si ca nu imi sta in fire sa fac asa ceva. De obicei imi construiesc postarile in jurul mai multor experiente similare si se cristalizeaza in saptamani intregi. Al doilea ca habar nu aveam cum sa ii demonstrez ca nu am furat experienta ei. Eram logata de pe telefon, nu aveam acces la istoricul postarii. Treaba picase si intr-un week-end cand nici calculatorul de pe care scriu de obicei nu imi era accesibil.

Pana la urma, luni am reusit sa scot la iveala istoricul postarii cu modificarile pe date si sa se vada clar ca eu am descris situatia aia inainte sa fie publicata pe grup. Sper eu ca mi-am salvat onoarea.

Ce vreau sa spun aici de fapt e ca nicio experienta nu e unica si irepetabila. Cu siguranta din 7 miliarde cati suntem acum si multele miliarde care am fost cineva a mai trecut prin asa ceva sau macar s-a gandit la asa ceva. Daca mai aveti dubii, cititi-l pe Caragiale. 😛

Asadar, va rog nu va mai panicati ca nu ma asculta soacra, ca am copii needucati sau ca divortez de barbatul asupritor. Luati postarile ca pe o experienta de viata. Folositi-le daca va sunt de folos, treceti mai departe daca nu. Si mai ales, nu le luati personal doar pentru ca si voua vi s-a intamplat! Nimeni nu e buricul lumii. Credeti-ma, chiar nimeni.

Cam lung disclaimerul asta…