Ziceam mai demult ca as vrea sa adopt un copil. Gandul asta ma bate de ceva vreme, iar recent chiar am ajuns la concluzia ca nu ma deranjeaza daca e „tigan” sau daca sufera de ceva care poate fi tratat. Pana la urma, traiesc in alta tara si copilul nu trebuie sa creasca cu ideea aia nasoala cum ca e tigan, deci inferior noua, romanilor. Mai ales ca pe aici culoarea pielii variaza de la blond la negru. OK, gandurile mele sunt ale mele, stiu ca in momentul in care o sa decidem ca a venit vremea, nimic nu o sa ma opreasca. Nici macar sistemul romanesc. Dar ce te faci cu gandurile altora?!
In primul rand putin oameni pricep de ce as vrea sa adopt un copil. Primul impuls e sa ma ia in brate si sa ma consoleze ca nu-i pot avea pe ai mei. Cand le explic ca din cate stiu eu sunt perfect apta sa procreez si ca oricum i-am promis lui Mr. G ca unul tot ii fac, ca sa fie si el multumit, nu doar eu, primesc priviri cu subanteles. Cum adica?! Vreau sa adopt desi sunt perfect capabila sa fac cati copii vor muschii nostri? Da, bre, da!!! Pentru ca planeta e supra-populata, pentru ca altii mai prosti ca mine fac copii pe care ii abandoneaza, copii care ar putea sa fie exact cel sau cea care va duce omenirea cu un pas inainte. Si din multe alte motive…
Ba unii chiar se grabesc sa-mi explice ca sigur nu am cum sa iubesc un copil adoptat la fel ca pe cel care e sange din sangele meu. De obicei trec politicos peste moment si ma fac ca ploua. In gandul meu as vrea sa-i intreb de unde stiu ei ca o sa fie asa. Au incercat cumva? Au adoptat dupa ce l-au avut pe al lor si nu au reusit sa-i iubeasca la fel? Si as mai vrea sa le spun ca daca pornesti din start cu ideea ca „alalalt” nu e al tau, exact asa o sa te si comporti. Pe de alta parte, daca alegi constient sa fie ai tai ambii, vei actiona in consecinta. Unde mai pui ca exista familii cu mai multi copii in care se vede clar ca unul e iubit mai mult ca celalalt. Si sunt ai lor toti! Faptul ca suntem inruditi genetic nu garanteaza iubirea dintre noi. Exact cum faptul ca nu sunt inrudita genetic cu alte persoane nu ma opreste sa le iubesc.
Bineinteles ca unii continua cu tot felul de intrebari si presupuneri dubioase. Gen: daca sunt bolnavi amandoi in acelasi timp si trebuie sa decizi pe care il ajuti primul sau cu care stai in spital? Pai, sa vedem… Pe langa faptul ca mi se pare o intrebare stupida rau si lipsita de orice logica, as vrea doar sa spun ca asta li se poate intampla si celor care au doi sau mai multi copii nascuti din ei. Si voi cum alegeti? Oricum, copiii au doi parinti si bunici, cred ca ajungem noi cumva la un consens.
Apoi urmeaza „argumentul suprem”: dar daca adopti o puslama, un infractor? Aici e simplu tare: dar daca e cel nascut de mine e exact asa? Ii dau drumul pe strada?! Oameni buni, uitati-va in jur! Din familii „normale” se nasc si copii care ajung sa fie cazuri sociale si invers. Ma enerveaza la culme cand vad cum copiii abandonati sunt etichetati din start ca si „copii problema” si majoritatea se uita la ei de parca ar fi vina lor. Nu e vina lor, e vina celor care ii abandoneaza si vina sistemului care nu incurajeaza si nu educa lumea. Ca si in cazul opiniilor mele religioase: nu am nimic cu cei ce nu vor sa adopte, dar nu va luati nici voi de viata mea!
Si, da, stiu ca acel copil va suferi de teama de abandon. Ei, si ce?! Am supravietuit eu, cred ca o scot la capat si cu el sau ea!
Jurnal de Belgia 
Tu ai linia ta sdreapta. Fa exact asa cum simti si cum bine rationezi.
Stiu caz real, pe scurt situatia e cam asa. Copii incurcati la nastere care nu au stiut asta, nici ei nici parintii decat pe la vreo 23 de ani ai copiilor, cand unul din parinti a avut nevoie de un transplant de rinichi de la copil. Ce sa vezi? Genetic nu era al lor. Au cercetat si au aflat( destul de greu) de incurcatura. Nu s-a schimbat nimic in acei oameni, ba au devenit prieteni, fiindca fiul adevarat i-a donat mamei adevarate pe care nu o vazuse 23 de ani un rinichi.
Bafta. Te admir, stii asta.
Stai sa si reusesc sa-l adopt. 🙂 Am zis ca incep usor – ma interesez care-s conditiile.
…din păcate ,nu sînt mulți care gîndesc atit de …omenesc…poate unde au pierdut mulți exercitiul gîndirii…
Sa stii ca sunt de acord cu tine ca multi oameni nu mai gandesc, ci iau de bun ce li se baga pe gat. E mai usor si mai putin obositor.
Am intalnit prin anii ’85-’86 o familie din Tulcea.Nu puteau avea copii si nici nu voiau sa adopte.La o conferinta a profesorilor au regasit o fosta colega de facultate care devenise directoarea unui camin de copii.I-a chemat in vizita la o cafea si le-a „prezentat” copii ei 😮 clasa de copii de 4-5 ani,speriati si timizi;cand i-a intrebat cine le spune o poiezie toti au lasat capul in jos….cu exceptia unui baietel brunet care -inainte de a incepe-a venit si i-a pupat lui mana spunandu-i „iti zic eu,tata,o poiezie! Mihai l-a luat in brate si a plecat atunci cu el acasa,hartiile si actele durand destul de mult! Rares a facut 2 facultati,e un copil minunat si,partea cea mai frumoasa,seamana perfect cu Mihai 😉 Eu zic asa :copilul cand se naste e ca un aluat de paine:depinde de mainile tale daca faci din el cozonac crescut frumos sau turtoi de nici cainii nu-l mananca…
Eu fac cozonac bun de obicei. :)))
Adopta ! Acei copii platesc cu viata lor pacatele parintilor, ei nu au nici o vina ! Cum spunea cineva mai sus, sint ca un aluat, depinde cata dragoste le oferi, si cum ii educi. In ADN-ul nimanui nu e inscris ca e criminal, sau hot, sau mai stiu eu ce !
Nu poti avea garantia nici ca proprii tai copii vor fi oameni cumsecade, si asta e o loterie !
Uite, eu mi-am crescut singura fata, nu i-a lipsit nimic, niciodata n-a simtit ca are un singur parinte ! De mica, a luat lectii de inot, de schi, de tenis, a mers la scoli bune, la facultate, in vacante in strainatate, inca de cand era eleva. A avut masina din anul II la facultate. Cand a terminat facultatea, dupa un an, i-am luat masina noua, a primit lunar un fel de renta (consistenta). S-a casatorit, i-am tinut pe amindoi, ,le-am dat tot ce am putut. In momentul in care nu am mai avut sa dau, am disparut din viata lor. Nici macar nu se intreaba daca am o bucata de piine sa maninc ! De sarbatori imi scrie ceva sec pe Fb.
Si atunci, te intreb, care ar fi diferenta ?
Sper sa ajung la momentul ala… Vedem.
tu ce ai fi vrut sa faca fiica ta?
Ce as vrea ? Sa-mi dea macar o data pe saptamina un telefon, sa ma intrebe ce mai fac, daca sint sanatoasa, daca ma doare ceva. Sa iesim impreuna macar odata pe luna la o cafea, la o inghetata.
Crezi ca cer prea mult ?
Si stam in acelasi oras ! Nu doresc nimanui sa treaca prin asa ceva !
Nu regret nimic din ce i-am oferit, sa ne intelegem bine, dar ca mama te doare sa fii aruncata la gunoi ! Nu iti doresc !
Te inteleg foarte bine,si copii mei s-au casatorit,au viata lor,prietenii lor,ambitiile-programele etc. lor! Eu nu vreau sa las sa se faca vreo prapastie intre noi dar le inteleg si nevoia de „taiere de cordon ombilical”.Ca sa nu fiu mama-closhca,odata la o luna-doua,gatesc ceva bun,ce stiu ca le place si le telefonez;aproape sigur ii am la masa,daca nu pun totul in sacosa si ma duc sa-i vad!Pentru o mama nu exista orgolii,sun la usa si le spun:imi erea dor de tine,stau un pic,vorbim un pic si pe urma plec!(Locuiesc la 5 minute de mine)
Lasa mandria,suna-i la usa cu ceva bun si vorbeste cu ea:e fata ta !
Noi am mai vorbarit despre asta. Ideea e magnifica, daca 1% din romani am gandi asa, viata multor copii ar fi mai frumoasa. Ani de zile am gandit ca si tine, am urmarit legislatia, analizat acte si pasi, chiar discutat despre asta cu o cunostinta psiholog. Cea mai mare problema ramane la birocratie, initial m-a infuriat, dar apoi am inteles ca si lupta cu sistemul duce la o selectie (sa ii zicem naturala) si sa ajunga sa adopte cei care cu adevarat vor sa adopte (si sa nu se trezeasca dupa cateva saptamani/luni ca vor dez-adoptie).
Concluzia personala: daca te simti puternica, DO IT. Un copil adoptat implica mai multe ‘dificultati’ decat un copil ‘natural born’: tre sa ii anulezi issue-urile deja acumulate. Si perioada sarcinii isi poate pune amprenta pe copil: alimentatia mamei, igiena vietii, gandurile, abuzurile etc (imunitate, dar si temperament etc), cat si nasterea, primii ani de viata sunt hotaratori (teoria cu frica abandonului se formeaza din primele zile de viata… ) – de aceea e ideal de adoptat cat mai de mic. Pe de alta parte, orice copil merita o sansa la viata, una mai buna.
Argumentul cu copil adoptat e mai bine sa vina in familii fara copii e dat de faptul ca intre copii se naste o concurenta, iar un copil adoptat are un necesar mai mare de atentie si dragoste si rabdare si studiu.
O scoatem noi la capat… Mai ales ca eu am tendinta sa acord mai multa atentie fix aluia care ii mai vai de capul lui. 🙂
…„ va suferii” de la urmă…(te-ai înecat ca…la mal?!…sau ai scăpat un- i- în plus…e boală cam molipsitoare, acum) Nu de alta, dar am citit în romlit o poezie lăudată în care era expresia „duh-n”…ce boala o fi vrut să zică…
Am corijat. La obiect, ca intotdeauna!
Eu am copil adoptat, mai mult nu e de spus 🙂
Oooo, vreau detalii!
Hmmm, sunt mult de spus, dar singura lucru cu adevarat important e sa experimentezi singura, daca iti doresti asta cu adevarat, e foarte important sa nu fie doar „un moft” ci o decizie ferma si in cunostinta de cauza 🙂 Daca chiar vrei detalii vorbim in privat.
Ia si fa cum simți …problema e sa nu te abandoneze el mai tarziu !
Crezi ca sange din sangele tau nu te poate abandona?! Uita-te in jur…
mult noroc!
Fain argumentul cu genetica ce nu garanteaza iubirea. Am si eu rude f apropiate care nu dau doi bani pe mine si ma doare. Si am straini cu care comunic mai bine decat cu ruda respectiva. Asa ca pe mine m-ai convins. Ramane sa ai si un dram de noroc cu acel copilas. Adica ok, el nu trebuie sa plateasca pt greselile altora, dar nici tu!
asta cu abandonul de mai tarziu – ma intreb de ce facem copii? Si ce asteptam de la ei? Cred ca unii au asteptari prea mari. Un copil nu cere sa vina pe lume. De aia ajung unii abandonati. Un copil are nevoie de exemplu bun si dragoste, toate aste multe bunuri materiale nu e pt beneficiul copilului, ci doar orgoliul si dorinta parintelui.
Daca exemplu e sanatos si copilul a inteles mesajul, la 18-20 -22 ani o va lua pe drumul lui, si il va urma corect. Haideti sa nu avem asteptari sa faca acesti copii cum vrem noi. Vor face cum for ei, si vor face bine.
Sunt autoarea morală a două adopții și nu-mi pare rău.
În primul caz, la mai puțin de un an de la adopție mămicuța l-a născut pe copilul „ei”. Îi iubește pe amândoi, în două feluri diferite, așa cum îi iubim și noi, părinții „normali”, pe copiii noștri, în mod diferențiat oricât de mult am încerca să ne convingem că nu facem nicio deosebire între ei. Material și comportamental, da, încercăm să fim imparțiali, dar, vrei-nu vrei, unul ți se lipește mai mult de suflet…. uneori alternativ, adică ai perioade când te simți mai apropiat de unul, apoi lucrurile ajung să se schimbe și tot așa…
În concluzie, sunt pentru adopție, dacă dorința asta vine din suflet.