Belgianca cea sportiva

Explicatie: postarea asta e scrisa aseara cand inca puteam sa ma mai misc. Azi-dimineata inca nu sunt sigura ca pot sa ma ridic din pat, sa respir sau sa merg. Aflati voi in vreo ora, doua cand oi incepe sa raspund la mailuri. Daca nu, va rog sunati la mine la munca si explicati-le cauza absentei. Ca de obicei, ati inteles tot pana aici, nu-i asa?! Si sa mai zica vreo una ca femeile nu ar fi complicate!

Ideea e ca azi (adica aseara – sper sa nu ma incurc eu in delimitarile temporale pana la sfarsitul postarii) mi-am amintit ca nu am mai alergat de aproape o luna. Era sa pic de pe scaun… Alergatul ala prefacut pe banda in sala de fitness petrecut duminica nu se pune. Ala nu e efort cu adevarat (cel putin nu pentru mine) – esti in mediu controlat, conditii constante. Iar saptamana trecuta singurul sport pe care l-am facut a fost un curs de dans, unul de stretching (asta nu-i chiar sport…) si duminica la club – fitness+aqua gim. Nu destul pentru cate delicatese am bagat in mine. Iar cursul de dans de ieri fu anulat. Asa ca constiinta incarcata tare. Dar tare, ca ma apasa pe umeri si pe creier, de nici sa citesc prea mult nu am fost in stare.

No, si cum ma apasa constiinta (dar nu indeajuns sa ma impiedice sa fac schite cu deranjatul mobilei in dormitor in timpul programului de munca), ma mai apasa si recunoasterea faptului ca afara erau -2 grade, adica cu vreo 6-8 mai putin fata de ultima data cand am incercat sa-mi alerg gandurile. Parca imi venea sa ma dau de fund inapoi. Numai ca tanti constiinta e mai grea ca fundul meu, aparent. (Desi e cam greu asa ceva.) Asa ca, odata intrata in casa de la munca, am reactionat rapid, m-am schimbat in echipamentul predestinat punand chiar un tricou in plus, am bocit vreo 3 lacrimi ca nu am manusi (uite ca am mai gasit un motiv sa cheltui niste bani 😀 )si mi-am luat azimut.

In mod normal (adica la lumina zilei) si de cand am vazut ca organismul meu e mai cooperant, fac o tura dus-intors de-a lungul liniei de tram – vreo 3,4 km dupa fiica Maretului Zeu Google, Prea Fericita Google Maps – si inca vreo 2 ture de parc, fiecare a 800 m, deci cam 5 km in total. Numai ca ultima data, acum multa vreme, dar nu mai mult de o luna inapoi, am reusit 5.8km. Tare bucuroasa am fost. Ei, dar in seara asta era cam intuneric si sa alergi pe intuneric (parcul nu e luminat) ba la deal, ba la vale si chiar printr-un loc cu hartoape (pe care le stiu pe de rost, dar tot mi se mai agata de varful adidasului) nu e nicio fantezie. Asa ca mi-am zis ca, avand in vedere si luand in considerare si pauza destul de lunguta, dau o tura dus-intors pe langa linia de tram, mai fac numai turul si pe al doilea retur fac o plimbarica, desi era cam infricosatoare ideea de a ma plimba la -2 grade uda fleasca transpirata.

Calculele astea mi le-am facut de acasa si pana la intrarea pe „pista”, timp in care am continuat sa-mi spun ca nu sunt chiar normala si sa dardai binisor. Am dat eu turul, dar la retur s-a imputit treaba – am inceput sa gafai. Mi-am tras singura un sut in fund spunandu-mi ca daca am mancat ca o vaca, acum sa tac si sa sufar e la deal si e normal sa fie mai greu. Cu incurajarea asta in cap am purces si la al doilea tur, ca doar era la vale si ar fi trebuit sa fie mai usor. Bineinteles ca am avut dreptate (v-am spus ca am dreptate in peste 90% dn cazuri?!) si a mers brici. In alergatul meu chiar m-am intalnit cu un mosulica la vreo dublul varstei mele (am aproape 30 pentru necunoscatori!) si la jumatatea gabaritului meu care baga, nu gluma. Ceea ce m-a facut sa zambesc sarcastic in sinea mea si sa-mi spun ca nu il tine mult. Venea din sens opus, da?! Tineti minte!

Si uite asa, mai fugarind un gand, mai barfindul cu subconstientul pe mosulica, am ajuns la capatul turului. Cum era frigut, am zis ca hai sa incerc sa dau si returul, macar cat m-or tine puterile, in alergare. Nici nu intru bine pe retur si iar ma intalnesc cu mosul, care venea tot din sens invers mie. Hmm, parca nu mai zambeam sarcastic. Bineinteles, isi incheie lungimea, vine din urma si ma depaseste pe acelasi sens, de data asta. Ei, imi zic ca sigur se opreste in capat, daca nu lesina intre timp… Si in timp ce-mi spuneam asta gafaiam si ma plangeam ca ma doare un genunchi, ca parca mi-a inghetat fundul, ca parca ma doare-n cot. Apoi mi-am adus iar aminte de mos si mi s-a facut rusine (am uitat sa va spun ca sunt rusinoasa nevoie mare, dar nu in situatiile in care ar trebui :D). Si am continuat cu rusinea in suflet – bun energizant!

Ce sa vezi?! In timp ce eu ma luptam sa nu abandonez cursa de principiu, mosu vine din sens invers cu aceeasi viteza neostoita si mai si bate palma cu mine din mers. Ptiu, mama ta de mos! Ma blestem sa am viteza ta cand oi avea varsta ta si flexibilitatea tanticii de la cursul de stretching.

Pana la urma am reusit sa ajung acasa pe picioarele mele, interventia salvarii nefiind necesara. Nici pompierii nu au trebuit sa ma scoboare de prin vreun copac (as fi putut ajunge acolo din prea plin de energie…). Mi-am facut rapid un ceai fierbinte pentru gat – desi nu cred ca nu voi pati vreo patanie dureroasa, dar sunt deja obisnuita – si am intrat la dus, unde am constatat surprinsa ca desi eu simteam ca mi-e cald, pielea mea aveao temperatura scazuta tare. Iar acum, inainte sa ma oblojesc cu un episod din Private Practice si inainte sa ma culc, m-am gandit sa pregatesc postarea ca nu se stie in ce stare oi fi maine. Va tin la curent, promit!