Despre fericire si aspiratii

Dialog intamplat recent:

– Si, nu mai incerci si tu sa prinzi un job pe la Comisie sau NATO?

– Nu. Cel putin nu acum… Sunt bine cu jobul pe care il am.

– Da, dar totusi ar fi mai multi bani (cel putin dublu de cat acum, n.r.) si alta pozitie sociala.

– Da, dar imi place jobul meu si banii imi sunt suficienti.

– Deci asta e nivelul? Te opresti aici? (spus pe un ton in care am simtit un usor dispret fata de jobul meu actual, mai exact fata de pozitia sa pe scara sociala…)

Mi-am explicat punctul de vedere, dar sunt convinsa ca interlocutorul meu nu a inteles ce am vrut sa spun… Si pe langa el, multi altii. Cred ca ma inteleg doar cei care au aflat pe propria lor piele ca a fi fericit e o alegere personala care nu tine de salariu sau pozitie sociala. Da, tine de un anume nivel de confort, inclusiv financiar, dar in rest este o alegere pe care o facem mereu. Chiar cred ca o gramada de oameni ar trebui sa invete sa fie fericiti, sa se bucure de ce au. Chiar daca vrei mai mult de la viata, nimic nu te impiedica sa fii fericit pentru clipa pe care o traiesti, pentru ce deja ai si pentru ceea ce esti.

Fericirea pentru ceea ce suntem si avem nu inseamna ca nu trebuie sa avem aspiratii sau sa vrem si altceva, poate chiar mai bun. Faptul ca am un job care e in regula, ca lucrez cu oameni care imi apreciaza munca si ca sunt fericita cu aceasta situatie, nu inseamna ca nu imi doresc si altceva in plan profesional. Numai ca, in cazul meu, aceste aspiratii reprezinta mai mult un proiect personal care, aproape sigur, nu-mi va aduce lazi de bani… Si probabil ca nu o sa ma cocote pe scara sociala si nu o sa starnesc mandria celor care au impresia ca eu m-am nascut ca sa se laude ei cu reusitele mele.

Pana nu demult imi faceam procese de constiinta apropo de faptul ca rudele apropiate nu sunt intotdeauna (a se citi „de cele mai multe ori”) multumie de deciziile luate de mine in viata. La un moment dat am hotarat ca nu am de ce sa ma simt vinovata. Pana la urma imi asum decizile si nu m-am nascut ca sa le implinesc lor dorintele, ci ca sa devin un om de sine statator. Si unde mai pui ca inca nu am apelat la niciunul din acesti carcotasi sa vina sa ma scoata din vreo belea. Multi oameni ar fi mai fericiti si cu mai putine frustrari si traume la activ daca parintii ar pricepe ca urmasii trebuie sa isi traiasca viata lor, nu pe cea visata de parinti… Mi se pare ciudat cum reusesc sa ii fac fericiti pe altii (oameni care ma vad chiar si o singura data in viata) macar pentru un moment, dar nu reusesc sa-mi multumesc rudele. Dar banuiesc ca e in firea lucrurilor ca unii sa aiba impresia ca stiu ei mai bine ce e mai bun pentru mine. Ei raman cu impresia, eu raman cu fericirea ca sunt ceea ce sunt.

Am intalnit oameni care muncesc la propriu de dimineata pana seara, care nu-si vad copiii prea des la fata si care mi-au spus ca fac asta pentru bani. Adica pentru zeci de mii de euro in cont care sa-i salveze in caz de duamnii feri. I-am intrebat naiv daca nu ar fi mai bine sa traiasca mai mult si sa se gandeasca mai putin ca vor cadea bolnavi la pat si vor avea nevoie de banii aia multi. Nu prea concepeau asa ceva, ca cica pentru copiii pe care aproape nu-i cunosc muncesc ei. Si asta imi aduce aminte de una din bunicile mele care a lasat in urma o multime de lucruri adunate pentru urmasi, iar noi, urmasii, nu le vrem pentru ca le avem pe ale noastre…

Inchei prin a va spune ca ma duc sa beau bere (vai! ce desfranare!), dar promit sa nu-mi tin tatuajul la vedere (macar atat!). Aaa, si sunt tare ocupata cu chestii care ma fac fericita. Apropo, am trecut de primul nivel in invatarea limbii neerladeze.

Articol scris pentru Blog Power 89. Au mai scris: Liviu, Nymphetamine, Ioana S.