Spuneam ieri ca week-endul a nascut idei ciudate in creierul meu afectat de prea multe genuri de muzica si prea multa bere. Iar una din ideile astea s-a concretizat in urmatoarea tema pentru Blog Power, editia cu numarul 55: Tu şi cu tine. Ce relaţie ai cu tine însuţi? Cât timp petreci doar cu tine? Cât de predispus eşti înspre auto-analiza şi auto-dezvoltare? Cum eu am propus tema, nu pot sa dau bir cu fugitii, chiar daca ma simt lipsita de aplecare spre introspectie in momentul asta. (Va avertizez ca nu am baut nimic alcoolizat de mai bine de 24 de ore.)
Sunt ceea ce sunt astazi datorita si din cauza oamenilor pe langa care si a evenimentelor prin care am trecut pana acum. Chiar daca pe cele pe care mi le amintesc ca punandu-si amprenta asupra mea nu au fost fericite. De mica am invatat ca sunt singura, chiar daca sunt inconjurata de oameni care ma iubesc. Iar pe la 20 de ani mi-am dat seama ca anumite aspecte ale personalitatii mele, nascute in urma actiunii adultilor care ma iubesc sau m-au iubit (in felul lor), ar putea sa-mi dauneze grav sanatatii… sociale pe mai tarziu. Asa ca am profitat de singurul lucru cu adevarat serios pe care il inveti trecand prin patru ani de studiu al psihologiei: autoanaliza. Nu ca nu as fi facut-o si inainte – pagini din jurnalele adolescentei mele pot depune marturie -, dar acum parca era intr-un mod mai organizat si mai cu baza.
Toata aplecarea asta inspre sine s-a accentuat dupa ce am apucat inspre plaiuri straine, cand m-am trezit singura cu mine insami. Adica fara acei oameni care ma iubeau si care asigurau zgomotul de fond. Asa ca am inceput sa aud mai bine zgometele din mine. Bineinteles ca as fi avut si varianta sa le ignor, dar undeva, pe parcurs, mi-am dat seama ca cunoasterea de sine iti asigura o mai buna intelegere a lumii din jurul tau. Si nu pentru ca ai putea face extrapolari, ci pentru ca autocunoastrea iti confera siguranta de sine si puterea de a fi sincer. Iar sinceritatea atrage sinceritate. De cele mai multe ori…
As fi o ipocrita sa spun ca nu am probleme cu mine insami, ca sunt sincera 100% din timp, ca sunt optimista si puternica tot timpul. Chiar daca multi din cei pe care ii am in jur ma percep exact in felul asta. Si pe unii ii sochez cand le spun ca am momente de slabiciune. Asta pana apuca sa ma vada manifestandu-ma. Uneori imi pun si eu o masca pe fata, alteori imi strig nevoile in gura mare (alea afective) chiar daca nu sunt urechi care sa le auda in jur. Uneori ma supar pe mine ca nu pot sa pun in practica decizii care mie mi-ar face bine, iar pe altii i-ar rani enorm. Alteori renunt inca inainte de a incepe de teama. Slabiciunile mele nu se opresc aici, dar de fiecare data cand imi provoaca deprimari/depresii reusesc sa ies la liman pentru ca ma iubesc pe mine. Mda, suna narcisic si egoist si poate chiar asa oi fi.
Am invatat sa imi identific starile psihice care trag un semnal de alarma, am invatat sa caut problema oricat de adanc ar fi ea inradacinata. Uneori ma sperie ce gasesc, dar de fiecare data constinetizarea ei ma face mai puternica. Si am mai invatat ca om fara probleme nu exista, ca o rezolvi pe una, apare alta. Pentru ca creierul nostru nu poate concepe o viata plata. Iar pe mine asta ma face fericita. Fericita ca sunt si fericita ca pot.
Nu cred in defecte, cred doar in trasaturi de personalitate pe care am putea sa le tinem sub control. Si nu cred in schimbare de dragul altcuiva in afara de mine. Nu cred in calitati, ci doar in trasaturi de personalitate care intr-un moment sau altul ies in fata si impresioneaza pe cineva. Nu cred ca sunt mai buna sau mai rea fata de altii, ci doar diferita in putine privinte si comuna in multe altele.
Cand realitatea devine cruda, evadez. Am o lume a mea, pe care o iubesc la fel de tare ca si pe cea reala, dar nu o confund, pe care nu o cunoaste nimeni altcineva si pe care daca as fi pus-o pe hartie, as fi publicat pana acum cel putin 5 romane de dragoste, vreo 3 de actiune si vreo 2 SF-uri. Dar cand simt ca afundarea e prea adanca, ies, ma scutur si povestea e uitata. Ramane doar amintirea ei si gandul ca poate, odata, va vedea lumina hartiei.
Cat timp petrec cu mine? Atat cat e nevoie.
Au mai scris pe aceasta tema: Liviu, Dan Niculescu, Irealia, Nymphetamine, Dia na, Denisa.
Jurnal de Belgia 
Fericito! Că ești și că poți! 🙂
Dai lecții? 🙂
dau, dar scump… :))
nu cred ca tu ai nevoie 😉
Eu strâng bani și mai vorbim! 🙂
Cred că e rândul meu să întreb : la ce oră te-ai trezit, fatăăăă ???
Amu’. Lăsând gluma deoparte, dacă tu şi cu tine vă iubiţi atât de mult, de ce nu vă luaţi fată ? Adânc, nu ? 😀
A scris articolul azi noapte. Pe la ora 00:30 ora României îmi spunea că scrie pe blog.
Aha. Explicabil atunci. Frigul iernii + bezna nopţii = belgiancă introspectivă. La rece, sub lumina lunii … Vai, vai …
maaaaa, voi faceti misto de mine?!
@Dan: pai ne-am luat deja. pe viata! e singura relatie in care cred ca va dura pana cand moartea ne va desparti. si poate chiar si dupa…
Ferit’a sfântu’, fatăăă … Tu asta ai înţeles ? 😦
iooo?! duamnii feri! :)))
Aşe.
Deci ambele-amândouă, adică şi tu şi cu tine, aţi înţeles exact că nu de mişto ci de invidie era vorba, daaa ?
E foarte bine sa te iubesti pe tine..Poi daca tu nu te iubesti, cum vrei sa te iubeasca altii??? 🙂
asta spun si eu!
bun, acum e discutabil. Adica muzica si berea pot afecta creierul si in bine … 😀
pe de alta parte, prea mult timp sa petreci cu tine nici nu/i prea indicat. ma rog, cel putin asa e la barbati :))
inteleg ce vrei sa spui, cateodata ma simt si eu barbat. :)))
Foarte tare ca esti impacată cu tine însăți.
ei, mai am si eu ceva probleme cu mine, dar in mare e OK
Felicitari pentru faptul ca ai reusit sa te cunosti asa de bine! Sunt invidios pe tine, sa stii! Eu abia de curand am inceput sa ma descopar…
ooo, dar nu ma cunosc „asa de bine” nici pe departe. mai ales ca sunt in continua schimbare
Multa luciditate vad eu aici. Si sinceritate. Parerea mea e ca nici macar nu e inidcat sa fim mereu puternici. Pentru echilibrul sufletesc.
Iar despre calitati si defecte… Am un amic care zice ca defectele lui nu sunt altceva decat calitatile lui exacerbate. 😀
sau exibitionism…
tare aia cu defectele. 🙂
Bai, mi-e frica, parca esti eu…sau parca sunt tu…wtf?
dovada clara ca nu suntem unici! :))))
te mariti cu mine?! relatia perfecta! 😀
da! si cerem azil politic in canada, ca vezi doamne suntem discriminate aici! ne primesc aia si ne dau si bani de nunta! :))
La 20 de ani aveam impresia ca ma cunosc foarte bine. Ajunsa la 40, imi dau seama ca nu ma cunosc decat partial, ca sunt intr-o continua schimbare. Singurul lucru pe care il stiu sigur despre mine este ca sunt atat de imprevizibila, ca reusesc sa ma surprind chiar si pe mine. :))
aseara vorbeam cu un prieten – psihanaliza in 2 – si ajunsesem la concluzia ca, esi ne-am cunoscut acum cativa ani, atunci nu am fi putut fi prieteni atat de buni pentru ca a fost nevoie sa crestem ca sa reusim sa fim cu adevarat pe aceeasi lungime de unda… ciudat unde si cum te duce viata.
Foarte bun articolul ! Echipa de la magazinul online http://www.fancumparaturi.ro/ te sustine si iti va sustine blog-ul intotdeauna ! Iti multumim !
un mic spam. nu-i asa?!
Nu. Este unul mai mare, facut fara rusine. :))
Complicata tema 🙂 Introspectia nu este la-ndemana oricui 🙂
„Cunoaste-te pe tine insuti” este cel mai important demers pe care-ar trebui sa-l faca fiecare dintre noi …
Interesant articolul tau!
M-a pus pe ganduri 😉
Eu cand ma aplec inspre mine ametesc, asa ca o fac mai rar :)))
Insa da, strainatatea m-a schimbat foarte mult dar mai ales omul care ma insoteste acum in viata 🙂
E bine să rămânem singuri cu noi-înșine ! Uneori, soarta ne crează condiții – cum a fost în cazul tău. Dar, chiar și când nu avem condiții speciale, cea mai importantă relație rămâne tot cea cu noi-înșine.
Se spune că, pentru un om bun, singurătatea e raiul (pentru că găsește în el-însuși numai motive de liniște și bucurie), pe când pentru un om rău, dimpotrivă. Cu alte cuvinte, pentru a afla cine suntem cu adevărat, trebuie să ne gândim cum ne simțim în singurătate !
Dar asta, lăsând la o parte cărțile, internetul și alt ”zgomot de fond”.
Desigur, putem să ne plictisim, dar asta denotă doar că… nu avem prea mult ”material” interior ! La tine,se vede că nu e cazul (Lumile acelea în care evadezi îmi spun că universul tău e cuprinzător. 🙂 Te înțeleg bine, ca de la … evadat la evadat ! 🙂 )
Foarte bună abordare a temei , sau poate că… așa o văd cei care simt la fel !
Multumesc! Si evadare placuta in continuare. (M-am intrebat la un moment dat daca nu cumva sunt schizofrenica, apropo de lumile alea ale mele…)
Nu, cred că ești doar artistă, în interiorul tău ! 🙂 Artiștii au obiceiul de a-și crea lumi….