Prin pesteri si munti

Mai ca era sa nu postez nimic azi. Ba lipsa de chef, ba lipsa de idei, ba doar o lene existentiala (ma mai apuca). Dar mi-a lasat Vienela un comentariu si mi-am adus aminte ca as putea incropi ceva amuzanto-real care sa va ajute sa treceti si peste ziua de azi. Asa ca azi o sa va povestesc despre cum e sa te cateri pe munti atarnata in corzi, cabluri, carabine si alte cele.

Planul pentru duminica in Franta fu facut de multa vreme – canyoning. Adica ba te urci in canoe si sari in apa, ba te mai cateri pe un munte, ba umbli in costm de baie, ba esti in costum de neopren… Am executat si preparativele din timp, carevasazica am indepartat urmele pilozitatii cu care m-a inzestrat natura ca nu care cumva sa-mi vada colegii treburile asa de rusinoase. Numai ca am ajuns in Franta si surpriza! Caldura preconizata pentru Sud, soarele si vremea faina erau ascunse printr-o grota pe care noi nu am reusit sa o gasim. Asa ca apa involburata a raului nu prea incita la canyoning, chiar si ghizii spunand ca nu avem voie sa facem asa ceva. Bine, bine, dar noi ce facem?!

As fi putut sa aleg o degustare de vin si sa stau cuminte pe fundul meu si al racelii, dar nu as fi fost eu. Mai ales ca degustatul licorii bahice nu e una din pasiunile mele – ori dau paharul peste cap, ori nu ma mai incurc. Si ma hotarai sa ma duc sa ma catar pe munti. Bineinteles ca nu aveam haine potrivite, ca eu carasem echipamentul pentru canyoning, adica un costum de baie. Dar, mai cersind, mai incropind, am reusit sa ma prezint onorabil la punctul de intalnire. Raceala era cu mine, sinusurile infundate dandu-mi o senzatie de ameteala de neuitat.

Amu nu o sa va impui capul cu toate detaliile referitoare la unde pui piciorul, cate cabluri agati de alte cabluri etc. Va spun doar ca era un traseu amenajat pentru turisti aproape incompetenti, adica aveai prize peste tot, cabluri de care sa te agati. La un moment dat chiar ieseai la plimbare pe un cablu intins intr-o grota… Toate bune si frumoase, peisaje minunate si Mirona suflandu-si nasul de zor si cu zgomot de parca as fi incercat sa trezesc trollii. La un moment dat ajungem la alt cablu, de data asta mai lung si intins in aer liber intre doua capete de stanca. Ma uit, imi spun ca e ca si cel din grota, si pasesc. Ei, nu era aceeasi situatie – aici batea vantul si se balanganea domnul cablu intr-un fel mirobolant. Si in timp ce noi ne chinuiam sa trecem fara sa ne sara inima din chiept, chilotii din pantaloni si parul din cap, altii pe peretele opus coborau fara asigurare cu arme si bagaje. Si cand zic asta chiar asta vreau sa zic – aveau cu ei cutii de carton, sacose de rafie etc. Mai ca parca se mutau de pe varful muntelui in grota…

Oricum, scapai cu viata, ca altfel nu ati citi voi toate prostiile astea. Iar raceala, in loc sa se sperie de riscurile la care a fost supusa, a ramas cu mine mai puternica si mai infloritoare. Asa de ciuda mi-a fost pe ea incat am bagat-o in pat la 7 seara. Apropo, inca e cu mine. Palida, fada, dar tot prezenta…. Aaaa, poze inca nu am ca sunt pe la altii mai curajosi prin aparate.

Maine dam verdictul, nu uitati! 😀