De ce am luat o pauza si nu stiu cand revin pe bune

Cred ca o data pe saptamana cel putin „imi vine” sa scriu pe blog. Incep in mintea mea si nu mai continui. Ma opresc undeva pe drum pentru ca imi dau seama ca nu am prea multe chestii „pozitive” de spus. Si daca nu pot sa ii sustin moral pe altii, macar sa nu ii impovarz si cu starea mea de lehamite si deprimare (e de ajuns ca i le pun in carca lui Mr. G).

Anul asta a fost… ceva deosebit. As zice ca sper sa nu se repete niciodata, dar ma tem ca vom mai avea parte de chestii similare in cursul vietii noastre.

Si totusi, dpdv personal, anul asta a fost destul de echilibrat. Am pierdut, dar am si primit. Doar ca prea mult si prea apasator. Prea departe de prieteni si de cei dragi. De frica sa nu ii imbolnavim, de frica sa nu moara singuri prin spitale.

M-am saturat sa imi vad prietenii doar pe Facebook. M-am saturat! Cand apuc sa vad un om fata in fata, zici ca sunt nevorbita de un secol.

M-am saturat sa le spun la copii ca nu avem cum sa mergem in cutare loc pentru ca e Covidul pe strada. Nu putem sa mergem la soare, ca in fiecare an in decembrie. Nu putem sa mergem la muzeu pentru ca sunt pline autobuzele de oameni care se duc sa se plimbe in mall. Nu putem sa… Nu putem.

Ii inteleg si pe cei care nu mai au chef sa poarte masca, sa stea departe de mine etc. Ii inteleg pentru ca si mie imi vine sa fac la fel. Si m-am saturat sa ma frec cu gel si sa ma usture mainile. Dar totusi o fac pentru ca, daca este cea mai mica sansa sa dau eu virusul asta cuiva, nu vreau sa moara nimeni din cauza mea.

Ma bucur ca belgienii au incercat din rasputeri sa tina scolile deschise. Au inchis magazinele si barurile si au scazut cifrele. Scolile au ramas deschise. Si ma bucur. Nu ca nu mi-ar fi drag de copii sau ca nu ii suport in jur, cum cred unii, ci pentru ca nu cred ca e bine pentru ei sa stea acasa cu parinti in teleconferinte sau stresati ca sunt in somaj sau pur si simplu deprimati de la situatia asta.

Din mai si pana azi am vazut in jurul meu multe cazuri noi de depresie. In mod normal poate as fi remarcat unul pe an, maxim. (Vorbesc de cunoscuti si apropiati, nu de un oarecare de pe strada.) Anul asta am vazut depresia instalandu-se la vreo doi copii si trei sau patru adulti.

Astept sa se termine anul asta si sper ca cel care vine sa fie altfel, inspre mai bine. Vorba aia, speranta moare ultima.

2 gânduri despre „De ce am luat o pauza si nu stiu cand revin pe bune

  1. Curaj,Mirona!… reportajele tale ne-au luminat zilele,existența… Viața va reveni la normal,chiar cu greu.
    Pandemia s-a extins din cauza circulației libere,a vânzolelii fără rost a unora fără instruire de care nimeni nu are nevoie în lume… ar fi trebuit să stea fiecare la vatra sa… să nu ne mai facă de răs… dar… culmea! suntem europeni… ce mare chestie…

Lasă un răspuns la Mihăiță Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.