Sunt în urmă cu treaba la muncă. Deși nu la fel de în urmă ca ieri. Șocant, dar am reușit să verific un dosar important cu copiii lângă mine. Ba chiar fiind sub presiune am văzut lucrurile mai clar.
Fac niște tâmpenii la muncă… Vai, vai. Acum două luni m-aș fi dat cu capul de un perete întrebându-mă cum reușesc alții să le facă, acum le fac eu. De exemplu, mă jur că o anumită chestie nu e în calendar. Până îmi zice șefa să dau scroll down.
Am reușit să fac 10 minute de sport azi. Mi-am instalat o aplicație și am prestat. 10 minute. Că altfel o iau pe ulei. Cu Glad pe sub mine, pe mine, dându-mă la o parte să facă tumbe.
Mi s-au cerut mere coapte. În viața mea nu am făcut mere coapte. Am făcut azi trei bucăți. Au fost mâncate.
Mă pregătesc sufletește să fac boudin mâine. Niste cârnați belgieni (cred), în caz că nu știți ce sunt ăia. Au cerut copiii. Execută mama.
Mă simt ca o infirmieră la azilul de porcușori bătrâni… Cei mai în vârstă sunt sub tratament. Fiecare pe alt tratament. Am numa’ scheme în cap. Scheme de tratament. Și ochi de vultur sa văd care cum se simte.
În rest tăt normal. Lucrez cu copiii de acasă și mă îndoiesc că o să se schimbe ceva curând.
Seara cad lată. Nu de oboseală fizică. Că de aia am și zis că musai să mă reapuc de sport, poate ajută să mai diminuez oboseala psihică. Și pentru că mi se atrofiază mușchii…
Carantină plăcută vă doresc.
Jurnal de Belgia 