Acum vreo cateva saptamani am incercat sa imi mituiesc baiatul sa faca ceva. Eu nu mai aveam rabdare ca el sa faca o anumita chestie in ritmul lui, stiam ca e capabil, doar ca exista un blocaj de ordin psihologic din care nu mai stiam cum sa il scot. Si nu mai aveam rabdare. EU. Ca el era ok cu situatia.
Asa ca i-am zis ca de fiecare data cand face x chestie ii dau un Haribo. Ca sa intelegeti cat de disperata eram EU, sa stiti ca am o sila profunda fata de zahar, prefer sa le dau un gummy bear cu malitol. Mai mult, Mr G a facut o fata de pomina cand m-a auzit pentru ca mituit copilul pur si simplu nu a fost niciodata in vocabularul meu. Deci copilul nu era obisnuit cu mita.
Cred ca a functionat maxim doua zile faza, ca nefiind Glad obisnuit nici cu Haribo, nici cu mita, pur si simplu a trecut peste moment. Si a ajuns sa faca X chestie de la sine cateva zile mai tarziu cand a vrut el.
Acum cateva saptamani plecam de la scoala cu amandoi copiii. In fata scolii e o artera circulata si semafor cu buton. Copiii mei stiu ca ne oprim, apasam pe buton, trecem impreuna cand e verde. Iar eu, desi stiu ca ei stiu, tocmai pentru ca sunt inca mici, repet ca papagalul „ne oprim la trecere”, „nu treceti fara mine niciodata”, „trecem doar cand se face verde si masinile au oprit”.
In ziua aia Glad a decis ca vrea o rondea de porumb expandat fix cand se facuse verde. Verde care nu tine mult. I-am zis ca ii dau dupa ce trecem strada. El nu si nu, urlete. In timpul asta, Malvina, care a vazut ca e verde, a luat-o trei pasi mici inaintea mea si s-a apucat sa treaca strada. Normal ca l-am luat pe cel mic pe sus (nu exagerez), ne-am dus dupa ea si pe partea cealalta a strazii le-am tinut „discursul”. Unuia ca e inacceptabil sa faca asa cand trebuie sa trecem strada, ca ii dau rondeaua acum, dar nu se poate sa oprim toate masinile si apoi sa nu trecem. Alteia ca musai sa trecem IMPREUNA, chiar daca e verde, ca mai sunt nebuni. Sau ca poate eu si Glad nu mai treceam si ea era singura dincolo.
Cum rareori sunt atat de suparata, au simtit imediat. Reactia normala a fost sa planga si sa se supere, cica, si ei. Malvina a mai si trecut prin fata unui garaj fara sa se opreasca (era inchis, dar regula e ca se opresc si ma asteapta), deci a mai primit un discurs.
Avem limite putine si doar pentru chestii serioase, asa ca au priceput repede ca au comis-o. Pe cale de consecinta, dupa faza asta se opresc si daca nu le spun eu ceva.
La o faza similara, ieri, un alt parinte a ales sa isi pedepseasca copilul. De unde si intrebarea mea cu ce ar fi daca nu i-am obisnui cu mita (pardon, recompense, ca sa nu ranim orgoliul cuiva) si pedepse.
Copiii mei cu siguranta nu sunt mai cu mot decat ai vostri. In general copiii se nasc cu posibilitati incredibile, modelarea noastra ulterioara ii infraneaza sau le da aripi. Si cum copiii mei care nu sunt nici mai destepti, nici mai cu coarne decat ai vostri, pot sa inteleaga niste reguli simple, ma intreb daca nu ar putea toti. Eu zic ca da. Ca nu de la ei porneste nevoia de mita si pedepse, ci de la noi care nu stim cum altfel sa gestionam. Raspundem la o situatie cum am invatat, constient sau inconstient, fara sa mai analizam logic daca e sau nu eficient sau necesar.
Indemnul meu e sa incercam sa gasim o alta cale. Dupa ce ne intra in reflex, vom constata cu uimire ca se poate si altfel.
NB Una e pedeapsa si alta consecinta. La faza cu trecutul strazii, „iti tai televizorul” e pedeapsa si nu ma asigura cu nimic ca nu va face la fel cand eu nu sunt in preajma. „Discursul” e o consecinta care a avut exact efectul pedepsei primita de colega ei.
Jurnal de Belgia 