Cum sa faci sa tipi mai putin inspre deloc la copil

Poate v-am mai spus, poate nu, dar in februarie anul trecut am tipat tare si infricosator la Malvina. Era diminieata, era o istorie care tinea deja de prin octombrie, am tipat. Mai urat decat in alte dimineti.

Copila mea s-a oprit din urlat. Nu ca brusc ar fi inteles ca problema ei nu se rezolva daca urla. Nici pe departe nu a devenit ultra asumata in urma acelui tipat al meu. S-a oprit pentru ca s-a speriat, pentru ca i s-a facut teama de mine. Am vazut asta in ochii ei, un copil de aproape 4 ani.

Am ajuns la munca si primul lucru pe care l-am facut a fost sa imi iau o programare la psiholog. Am fost intr-o stare execrabila toata ziua pentru ca reactia pe care am obtinut-o de la ea era exact, dar exact, ce nu mi-am dorit niciodata sa fac. (De ce nu e bine sa te stie copilul de frica s-au scris sute de pagini. Cine e curios, sa citeasca sau sa ma intrebe ca explic.)

Am fost cateva luni la psiholog. Culmea, nu discutiile cu psihologul m-au ajutat sa nu mai tip la copii. Altceva m-a ajutat mult mai mult. 🙂 Dar o sa revin.

De ce am decis sa va scriu toate astea? Pentru ca vad discutii pe cateva grupuri „de mame” in care sunt. Pentru ca multe mame intreaba acelasi lucru – cum sa nu mai tip la copii? Si pentru ca raspunsurile sunt aceleasi, doar ca solutia oferita nu prea rezolva nimic, mamele revenind cu alte postari de genul.

In general raspunsurile se invart in jurul faptului ca noi insele nu suntem bine cu noi, ca oboseala, ca nevoi neimplinite, ca… A scris si Otilia Mantelares in Republica despre asta si a explicat tare frumos.

DAR, opinia mea umila e ca toata lumea ignora un aspect tare important. Tipam la copii pentru ca e un comportament invatat. Pentru ca si altii au tipat la noi si l-am interiorizat ca fiind un comportament acceptabil social. Pentru ca, in general, tipatul la, jignitul si injuratul altcuiva sunt mijloace de descarcare a nervilor cat se poate de nesanctionate la nivel de societate (vorbesc de cea romaneasca, ca prin alte parti nu e chiar acceptabil).

Asadar, pe langa motivele gen oboseala, frustrare, nevoi neimplinite care ne fac sa pierdem controlul, faptul ca tipatul la altcineva e asa comun si acceptat ne da apa la moara sa reactionam asa.

Nu va amagiti – bula celor care cred ca agresivitatea si violenta nu ar trebui sa isi aiba loc in relatiile cu copiii este foarte mica, comparat cu restul lumii. Daca ati sti cati oameni educati cred inca ca e ok sa ii f*** o palma copchilului cand spune ceva ce nu iti convine! Ca doar uite ce normali au crescut si ei. (Nu va bag in psihologia maselor care porneste de la reactii individuale, ca va pierd de tot.)

In prima discutie cu psihologul brusc am constientizat faptul ca a tipa la cineva (copil sau adult) reprezinta un comportament violent, agresiv. Cumva, pana in acel moment, nu mi-am exprimat clar in cap acest lucru.

OK, deci avem un comportament agresiv raspandit, care, in cazul nostru de parinti, iese la iveala cand suntem obositi, frustrati si cu nevoi neimplinite. Si am vrea sa nu mai facem. Sau macar sa nu mai facem zilnic. Sau macar nu de dimineata pana seara…

In general, sfaturile se invart in jurul acelorasi idei – odihneste-te, implineste-ti din nevoi, cere ajutor etc. Perfect valide toate, doar ca nu tin cont de aspectul de invatare si validare sociala a tipatului.

Pana ajungi la psiholog, pana inveti sa iti validezi tu tie si sa iti asumi nevoile, pana inveti sa le spui si celorlalti de ce ai nevoie, pana invata si ceilalti sa raspunda nevoilor altora, trec ani verzi si multe tipete. Copiii nostri ajung adulti care vor tipa si ei la randul lor la ceilalti.

Asadar, care e solutia minune sa tipam mai putin inspre deloc la copii?!

Unu. Sa acceptam si constientizam ca, desi cat se poate de acceptat social, tipatul la oricine, inclusiv copil, e un act agresiune, un act violent. Adica sa nu ne mai ascundem dupa deget si rationalizari, ca asta e adevarul, suntem niste maimute agresive. Conflictele se pot rezolva si dezbatand argumentat, nu e nevoie sa fim ghiboni.

Doi. Sa pornim cu pasi mici, nu sa ne propunem sa nu mai tipam niciodata si cand se intampla (de obicei in maximum 30 de minute de la promisiune 😀 ) sa fim tare suparati si nervosi pe noi insine.

La mine a functionat sa ii promit verbal copilei ca incerc sa nu mai tip la ea dimineata. Incerc. S-ar putea sa nu imi iasa tot timpul, e foarte posibil sa o mai dau in bara. Dar promit sa incerc sa nu mai fac. Exact asa i-am explicat.

Si am rugat-o si sa imi atraga atentia, in general, cand tip la ea. I-am oferit astfel putere asupra tipatului meu eliberand-o de teama. (Sa nu ne facem iluzii, nu se intampla peste noapte. Dar daca imi atrage atentia o data si vede ca nu tip mai tare, o sa vada ca poate sa ma ajute sa nu mai tip si o sa invete si ca exista autocontrol.)

Cu mana pe inima va spun ca de cand cu aceasta promisiune, cred ca nu am mai tipat deloc la ei dimineata. Si au trecut cateva luni bune. Sunt mandra de noi. Adica de mine si de ei, pentru ca si-au asumat (mai ales Malvina care e mai mare) rol de partener in treaba asta. Si nu le este teama sa spuna cand mama calca pe bec.

Dupa ce am rezolvat-o cu dimineata, am facut aceeasi promisiune pentru farcalelile de la ora de somn. Acolo mai lucram inca, recunosc.

Inainte sa inchei, as dori sa fac o precizare. Poate era bine sa o fi pus la inceput, dar asta e, nu sunt perfecta. Sa nu confundam tipatul la copil cu vorba ferma si impusul de limite. Una e sa ii spun tare si ferm „NU. STOP. Trecem strada doar pe verde.” si alta sa tip din toti rarunchii „Opreste-te odata din urlat ca m-am saturat de acelasi rahat in fiecare dimineata. M-am saturat de urletele tale.” Sa nu confundam impunerea de limite necesare cu „ma doare in c** de problemele tale ca le am pe ale mele pe cap care sunt mai importante si eu am dreptul sa urlu la tine, dar daca tu indraznesti sa tipi la mine te pun la colt”.

Va doresc o relatie cu copiii cu cat mai putina agresivitate la mijloc. 🙂

2 gânduri despre „Cum sa faci sa tipi mai putin inspre deloc la copil

  1. Fain si pe inteles explicat-multumesc. Apreciez deosebit exemplificarea- intentionez cat de curand sa iau partener copilul in corectarea la mine a tipatului. Ma sacaie putin ca orice corectura antreneaza mai multa atentie, mai multa munca…si nu e simplu sa gasesti a 25a ora/zi , tot in alergare, tot in criza de timp…
    Si cu urlatul traditional de dimineata al copilului? Factorul declansator? Pe asta cum il rezolvam?…
    Multumesc

    1. Alergatul permanent, criza de timp sunt problemele noastre, nu ale copilului. Si aici intervine o re-evaluare a situatiei – ce e mai important pentru mine: sa alerg permanent si sa imi obisnuiesc si copilul asa sau sa respir un pic si sa facem chestiile mai calm? Eu incerc sa merg pe a doua varianta.

      Urletele de dimineata, depinde. Depinde de la ce vine.
      Are destul timp dimineata sa booteze Windowsul? Daca nu, trezit, si implicit, culcat mai devreme.
      Ce faceti dimineata inainte sa iesiti din casa? Are destul timp sa proceseze activitatile?
      E vreo problema la gradinita care il face pe copil sa nu vrea cu adevarat sa mearga? (Anxietatea de separare dimineata e ceva normal la copii. Apare si la noi, doar ca am invatat sa o controlam.)
      Sensibilitate la haine (atingere, texturi etc.)?

      Din experienta proprie, Malvina nu e morning person deloc. Ea are nevoie sa fie luata cu incetinitorul dimineata. Asa ca am ajuns la un compromis si micul dejun il luam pe canapea. Glad e up and running in 30 de secunde.

Lasă un răspuns la MM Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.