No, dacă vă așteptați la o postare științifică, nu-i cazul. Și dacă va așteptați la un pamflet pe bune, iar nu-i cazul.
În loc de introducere, jur că dacă s-ar inventa vreun dispozitiv neinvaziv, gen brățară, care să măsoare constant glicemia unui copil și să transmită alerte părintelui, aș lua fără să stau pe gânduri. La ceas cu GPS nu m-am gândit, dar ceva de măsurat glicemia ar fi de neprețuit.
Oricât de mamă perfectă sunt eu, faza cu controlul glicemiei la toddleri mă depășește. Mai ales la unul din cei doi din ograda proprie.
Înainte să vă panicați, nu e nimeni diabetic, ferească sfinții gregorieni ș-o bucat’ de ușă! Doar toddleri care devin incredibili de miorlăiți și iritabili când nu au mâncat destul / le e foame.
Și uit asta. Cam tot timpul. Pentru că eu i-am obișnuit că mănâncă cât doresc / au nevoie. Deci nu număr lingurițe.
Așa că atunci când la o oră de la micul dejun încep să nu mă mai înțeleg cu vreo careva, durează până îi propun ceva de mâncare. Dar și după ce apucă să îngurgiteze ceva! Brusc devine alt om. Adică omul normal cu care sunt obișnuită.
Ba uneori, seara când sunt tare agitați din diverse motive, am constatat cu stupoare că o bucățică de ciocolată îi calmează ca prin minune. (Știu, contravine înțelepciunii colective care zice că ciocolata agită și nu se da seara la copii. Dar așa suntem noi, mai pe lângă main stream.) După bucățica de ciocolată nu mai au nervi, acceptă să ne pregătim de somn etc.
Știți voi, teoria ca teoria, practica ne ucide. Că în teorie știu că un copil face tantrumuri de la oboseală sau foame sau suprastimulare. Sau două luate câte trei. Dar când ni se întâmplă nouă, până ajung să propun un biscuite mă trec toate apele.
No, ce voiam să zic e că nivelul glicemiei e tare important la copilul mic. Are fitilul scurt și e tare important să nu fie dezamorsat. Mai ales să nu aruncați cuiul…
Jurnal de Belgia 