Despre adoptie, din Belgia

M-am gandit mult daca sa scriu. Si cum sa scriu si ce mesaj as vrea sa transmit. De fapt, mesaje, ca sunt mai multe. Mai ales comparat cu ce am aflat (din surse oficiale) despre sistemul de adoptie din Romania.

In primul rand, sa adopti un copil nu e greu. Culmea, toti cei cu care am vorbit aveau fix impresia asta. Ca e greu, daca nu chiar imposibil sa adopti un copil.

Adoptia e un proces structurat de lunga durata. Cere sa iei niste decizii pe parcursul procesului, cere oleaca de organizare. Nu are cum sa fie pe banda rulanta, pentru ca evaluarea candidatilor este un proces de durata si se face in interesul copilului.

Noi am inceput anul trecut prin primavara, adica inceputul lui 2018. Primul pas a fost sa participam la sedintele colective de sensibilizare. Care sunt cinci la numar in date batute in cuie, nu ai voie sa absentezi, nu ai voie sa intarzai sau sa pleci mai devreme. Punct. De trei ori am primit datele penru sedinte si abia a treia oara am putut confirma din cauza de concedii si alte programari de neschimbat. Abia in octombrie 2018 am inceput sedintele.

Printre primele lucruri care ni s-au spus a fost ca nu conteaza daca mai avem copii sau nu. Daca avem deja copii, nu inseamna automat ca putem fi buni parinti pntru un copil adoptat. Daca ave venituri mari, o casa cu multe camere sau nu stiu cate diplome, nu sarim cateva locuri mai sus pe lista.

Pe parcursul celor 5 sedinte, unii s-au razgandit si nu au mai venit. Iar la final o parte din participantii nu erau decisi daca vor sa mearga mai departe sau nu. Cred ca noi am fost cei care s-au „miscat” cel mai rapid pentru programat etapele urmatoare.

De remarcat: in Belgia adoptia e deschisa pentru parinte unic, cupluri de acelasi sex si cupluri de sexe diferite. In Romania nu.

Dupa sedintele astea 5 in care scopul e sa iti prezinte traumele psihologice ale unui copil abandonat si dificultati pe care le poti intampina, primesti un certificat. Nu va explic ce se intampla dupa pentru ca procedura s-a schimbat de cand l-am primit noi si pana acum. Cert e ca inainte sa mergi mai departe trebuie sa decizi daca vrei sa adopti intern sau international. Daca e international, din ce tara.

Apoi, in functie de decizia de mai sus, intri in contact cu unul din organismele agreate care se ocupa de adoptii. Si, la un moment dat, dupa ce trimiti cerere lunar si doar in anumite conditii, te vor contacta pentru evaluarea psiho-socio-medicala. Momentul asta dat depinde de niste statistici. Cand am aplicat noi ni s-a spus ca dureaza macar 7-8 luni. Am avut noroc si la noi a durat doar 5 luni.

Programarea la interviurile de evaluare (cred ca sunt vreo 6) e si ea batuta in cuie. Gen, ori vii, ori uitam de tine. Se cer si analize medicale si alte hartoage, nu doar prezenta noastra mirobolanta.

Abia dupa ce terminam si cu astea o sa stim daca putem sau nu adopta. Adica daca intram pe lista de asteptare sau nu.

Deci e greu? Da, daca te astepti sa se plieze sistemul dupa tine si nu tu dupa sistem. Da, daca ai cumva impresia ca tu esti in centrul procesului de adoptie si ca e despre tine. Nu, nu e greu daca accepti de la bun inceput ca e despre copil, ca „sistemul” are datoria sa ii gaseasca lui parintii potriviti, nu tie copilul visurilor tale. Sincer, cumva pe mine ma linisteste ideea ca o echipa pluridisciplinara ne evalueaza pe noi, pe de-a-ntregul ca si familie, sa vada daca suntem capabili sa integram un copil care vine deja la pachet cu macar o trauma majora. Daca raspunsul va fi nu, eu, cel putin, voi fi sigura ca acum nu sunt capabila sa ma ocup de un astfel de copil.

Un alt lucru care ni s-a spus si care trebuie integrat – majoritatea covarsitoare a copiilor care sunt dati spre adoptie in Belgia sunt nascuti prematur din cauza ca mama nu a beneficiat de ingrijire adecvata in sarcina. A se subintelege ca cer si mai multa atentie.

Ce se intampla daca raspunsul e da? Ajungem pe o lista de asteptare. Asteptarea asta depinde si de noi, dar si de mamele biologice. Adica depinde de ce conditii avem noi pentru copilul acela, ca daca vrem musai un baiat blond cu ochi verzi fara absolut niciun fel de sechele de la nastere s-ar putea sa asteptam mai mult decat maximul ala de doi ani din statistici. Apoi, pe aici, se cere si opinia mamei biologice. Daca femeia insista ca fiica ei sa fie crescuta musai de o mama singura catolica si practicanta si care sa fie dispusa sa alapteze, noi sigur nu suntem aia, deci sarim din schema pana la urmatorul copil.

Da, ati citit bine, mama biologica trece si ea printr-un proces de evaluare si consiliere psihologica. Scopul primordial e sa vada „sistemul” daca nu ar fi dispusa sa pastreze copilul in cazul in care ar avea ajutor. Daca nu si nu, are dreptul sa spuna ce fel de parinti si-ar dori penrtu copilul ei.

Comparatii, cifre… Ca la asta cam voiam sa ajung.

In Belgia nu exista sa nasti si sa abandonezi copilul in spital fara sa stie „sistemul” cine esti. Cazurile de copii abandonati pur si simplu pe undeva fara sa se cunoasca parintii sunt atat de putine ca nici macar nu e unul pe an.

Tocmai pentru ca mama biologica este acompaniata de psihologi si asistenti sociali, formalitatile prin care isi da copilul spre adoptie se realizeaza rapid. Adica un bebe poate deveni adoptabil la doua luni, daca mama e decisa. Deci un bebe abandonat poate merge deja in familia permanenta de la doua luni! (Se discuta acum de a schimba si asta si, in anumite cazuri, sa devina adoptabili de la nastere.) Mai mult, daca mama il lasa in sistemul de protectie de la nastere si o da cotita cu semnat hartiile, dar nici acasa nu si-l ia, specialistii astia au obligatia de a transa problema pe principiul ca nu te poti juca asa cu viata acelui copil.

In Romania, poate devine adoptabil in jur de doi ani. Asta dupa ce rudele s-au gandit si razgandit daca il vor. Iar adoptabil pentru cupluri de romani care au rezidenta in strainatate devine in jur de patru ani, dupa ce doi ani i s-au cautat parinti in Romania. Patru ani de atasament lipsa pentru un copil. (Imi vine sa plang cand scriu asta.)

In acelasi context, cei mai multi copii dati spre adoptie in Belgia au varsta sub un an, restul fiind sub doi ani. La cei intre unul si doi ani vorbim de masuri de protectie aplicate ulterior, copiii fiind mai intai in familia biologica.

Stiti cati copii sunt adoptati anual in Belgia? Cam 30. Asta e o medie. Nu ca nu ar fi mai multe cereri, dar nu sunt mai multi copii adoptabili! Si o parte semnificativa dintre acestia nu sunt nascuti din parinti belgieni sadea, ba chiar unele mame vin expres sa nasca in Belgia tocmai pentru ca bebelusul sa poata fi dat spre adoptie rapid.

Belgia e cam cat una dintre cele trei regiuni istorice ale Romaniei. Cati copii sunt in centrele de plasament din Moldova? (Iar bocesc.) Ca sa intelegeti si mai bine, in Belgia nu exista genul ala de centre de plasament. Sunt centre pentru masuri tranzitorii de protectie, sunt centre pentru copiii imigranti, dar nu centre in care copilul zace de la nastere la majorat fara nicio sansa la o familie. (Ca de obicei, nu intelegeti de aici ca totul e roz si frumos in Belgia. Errare humanum est.)

Si de efectele pozitive ale educatiei sexuale nu mai scriu, ca sigur imi sare careva in cap. Adica na, intr-o tara in care se face educatie sexuala sunt muuuuult mai putini copii abandonati decat intr-una unde nu se face. Dubios! Niste necredinciosi! (Ce legatura o avea, nu stiu!)

Si ca sa previn intrebarile in comentarii:

• De ce vreau eu sa adopt (nu pot vorbi in numele lui Mr. G 🙂 ) – pentru ca simt ca ma tin balamalele pentru un al treilea copil, pentru ca exista copii abandonati si nu vreau sa pun umarul si mai mult la suprapopularea planetei. Pentru ca cred ca ar fi o experienta care mi-ar imbogati familia.
• Nu, nu simt ca fac un bine deosebit avand in vedere ca sunt destui candidati ca sa adopte cine si potentialul meu copil.
• Noi suntem implicati intr-un proces de adoptie interna, in Belgia. Noroc ca eu am dubla-cetatenie si, din anumite puncte de vedere, e mai usor. Daca ne iese, o sa urmeze o intreaga bataie de cap cu recunoasterea in Romania si dobandirea cetateniei. Nu, nu e implicit ca si la copiii biologici nascuti in Belgia din parinti romani. Ca nu are cum sa fie simplu.
• De ce nu din Romania? Pentru ca trebuie dpdv psihologic sa fie mai mic decat cel mai mic deja acasa. Glad va avea 2 ani si 9 luni cand vom afla daca e da sau ba. Daca e da, se poate sa avem un al treilea copil in doua saptamani sau in doi ani. Deci un copil de patru ani si ceva din Romania nu ar merge.

Si cam atat. Sunt doar cateva aspecte, nu am cum sa pun totul aici.

Dar de ce v-am scris? Ca poate dati mai departe si cineva nu foarte convins se convinge si adopta un copil. 🙂