Nu mai plange copile, ca mi se rupe sufletul cand te aud!

Fraza standard izvorata din bunatate. Credem noi. Si credem prost. O sa va si explic de ce.

Noi, adultii, avem o problema cu plansul copiilor. Nu putem sa il auzim. Motivele?! Multe si tin de educatie si de trecutul nostru. In principiu si in rezumat, pentru ca si noua ni s-a tot spus sa nu mai plangem.

  • E rusine sa plangi. (Rusine pentru adult, ca el se simte scrutinizat de alti adulti.)
  • Ma superi cand plangi.
  • Ii deranjezi pe vecini cand plangi.
  • Plansul e semn de slabiciune.
  • Mi se rupe sufletul cand te aud.
  • Nu mai suntem prieteni cand plangi.
  • Eu te iubesc cand nu plangi.

Observati patternul? Raspunsurile noastre au legatura cu noi, binele nostru, nu al copilului. MIE mi se rupe sufletul cand plangi tu, EU simt rusine cand se uita oameni la mine ca tu plangi, EU cred ca plansul e un semn de slabiciune etc. Totul se reduce la MINE, nu la starea copilului pentru ca EU am o problema cu plansul.

Plansul este un mecanism psihologic sanatos de descarcare a unor tensiuni nervoase. Plansul este necesar pentru a fi sanatos la cap, in traducere liberea.

Plansul nu e rusinos, nu e semn de slabiciune, nu e santaj. Este doar un mecanism de autoreglare emotionala.

Plansul copilului este despre suferinta LUI, nu despre a noastra. Doar pentru ca se opreste din plans nu inseamna ca suferinta sa nu mai este sau ca a fost integrata. Inseamna doar ca ne-a facut pe plac. Ce bine, NOI ne simtim mai bine acum, copilul ce mai conteaza? Daca nu zice nimic inseamna ca e ok. Credem noi si credem prost. Pentru ca doar ascunde, sufera in tacere. Si asta nu e semn de stoicism, ci bazele unor probleme de sanatate mintala.

Un alt motiv, destul de altruist ar zice unii, destul de egoist as zice eu, e ca vrem sa ii ferim de orice suferinta. De fapt si de drept cand ei plang, noi avem sentimentul ca am esuat. Ca din cauza noastra plang ei, deci copile opreste-te ca sa nu ma mai simt eu vinovat.

O alta eroare de calcul. Pentru ca rolul nostru de adult nu e sa ii ferim cu orice pret de frustrari, ci sa ii ajutam sa le integreze si sa invete sa traiasca cu ele in mediul sigur al familiei. Lumea exterioara nu e ca bula noastra, lipsita de frstrari. Din contra, copiii nostri vor „iesi in lume” si se vor lovi de misoginism, rautate si toate cele. Vor trebui sa faca lucruri doar pentru ca trebuie, nu pentru ca vor. Si trebuie pregatiti si pentru asta.

Bineinteles, asta nu inseamna ca trebuie batuti si infometati acasa doar ca sa fie pregatiti. Inseamna doar, de exemplu, ca nu pornim televizorul la 11 noaptea doar pentru ca copilul s-a suparat si plange, ca nu mancam un kil de bomboane pe zi ca sa nu planga copilul etc.

Si ca sa nu fiu inteleasa prost, una e sa rogi frumos copilul (mai maricel) sa nu mai urle ca din gura de sarpe cand e frustrat si alta sa ii spui sa nu mai planga.

Va rog eu mult lasati copiii sa planga cand au nevoie sa o faca. E normal si e sanatos. Mie mi-au trebuit vreo 30 si ceva de ani sa stau dreapta si sa spun fraza asta plangand. Ca e normal si sanatos sa plang. Nu e normal sa fiu agresiva cu cel a carui actiune m-a suparat sau infuriat, dar e normal sa plang.

Daca noi, adultii, avem o problema cu plansul copiilor, e problema noastra, nu a lor. Sa nu le-o punem lor in carca.

 

4 gânduri despre „Nu mai plange copile, ca mi se rupe sufletul cand te aud!

  1. Trebuia sa fi citit eu asta acum multi ani. Acum 11 ani ani, cand luam bebelusa sub brat si plecam/evitam oamenii care nu suportau ca mai plange, si ma simteam vinovata si judecata ca mama incapabila, sau ca nu e copilul normal si sigur e cu probleme. Ba socra mea imi spunea ca vai, ea lua copilul si pleca in ultima camera sa nu auda altii ca plange.
    Am evitat persoanele astea ….. ca nu sitam cum sa reactionez, tot ce stiam e ca sa ma pun la adapost eu si bebe, si sa imi plang linistita si eu, si bebe, neputintele.

    1. Well, eu ma lupt inclusiv cu adultii din jurul meu care nu stiu ce sa faca cand ma vad pe mine plangand. Zici ca ii incurc. Si incearca sa imi explice ca nu e ok sa plang.

      1. nici eu nu stiu cum sa ma port cu cineva plangand. Desi sunt tot sentimente, nu stim ce sa facem cu ele.
        De aproape un an, de cand merg voluntar pe la spital, sunt in situatia de a vedea ocazional oamenii plangand si imi dau seama ca din copilarie am venit cu perceptia gresita ca nu se plange in public.

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.