Cum am ramas fara cuvinte…

Inca e ca la balamuc la munca, dar nu de asta nu am mai scris nimic. Nu am mai scris nimic pentru ca sunt fara cuvinte… Ma ingrozeste gandul ca „sistemul” romanesc se poarta si reactioneaza exact ca un copil abandonat afectiv. Si sper ca ai mei copii sa nu cada niciodata victima „sistemului” romanesc.

Sa ne intelegem din capul articolului: nicaieri nu e perfect, niciun sistem nu e minunat si fara de defecte. Doar ca la altii cand li se intampla, sistemul se opreste, se reevalueaza cu adevarat si chiar se pun in practica protocoale noi, de obicei mai bune. Nu doar pe hartie.

Sa va zic ce vreau sa zic cu sistemul asta care e ca un toddler neiubit.

Cand un toddler se simte deconectat de parintii sai, se simte si nesigur. El asociaza iubirea cu atentia, are nevoie de conectare. Nu e vorba de sta geana cu ochii pe el si a-i spune din 30 in 30 de secunde ce sa faca, ci e vorba de te simti disponibil afectiv.

Daca parintele nu e disponibil afectiv, toddlerul de obicei face ceva nepermis sau o nazbatie ca sa ii atraga atentia. Daca parintele ramane indisponibil (nope, sa tipi la toddler si sa ii tragi una la fund nu inseamna ca esti disponibil afectiv), toddlerul face alta traznaie. Si tot asa pana cand ori parintele devine disponibil, ori toddlerul pricepe ca parintele nu va fi niciodata disponibil, sau doar rareori, si comportamentul cu nazbatii se transforma intr-unul deviant cu adevarat.

Asa si cu Sistemul nostru. Sistemul face o traznaie imensa, vezi Alexandra si Caracal. Statul, adica parintele, il urecheaza, il injura oleaca si se preface ca il duce la psiholog, de ochii lumii.

Sistemul nu primeste atentia dorita si necesara. Ce face sistemul? Pai se poarta ca un toddler si face exact ce nu trebuie. Da amenzi oamenilor care o plang pe Alexandra, trateaza femeile drept curve, nu ajuta un copil plin de sange si tot asa.

Problema e ca si Statul are nevoie de terapie. Statul e un parinte abuziv, care numai interesul copilului sau nu il are.

Oameni buni, mi-e rau. Fizic. Cand o aud pe aia cu „si-au cautat-o” ma ia groaza. Adica barbatii nu si-o cauta cand merg singuri pe strada noaptea? Barbatii nu si-o cauta cand se duc la ocazie? Si explicati-mi cum si-o cauta copiii mici, sub 10 ani, fete si baieti, victime ale pedofiliei? Cum?! Imi vine sa vomit de frica. De frica ca poate si copiii mei „si-o merita si si-o cauta”.

Jur ca si eu mi-am cautat-o cand un bosorog libidinos a incercat sa ma pipaie pe sani, desi era iarna, frig, aveam un hanorac ca un sac si inca vreo trei bluze pe dedesubt. Aveam 14-15 ani, nici macar nu intelegeam prea bine ce e ala sex, pipaiala si alte cele. Dar mi-am cautat-o, nu-i asa?! Doar pentru ca sunt femeie… Si pentru ca dobitocul era barbat. Sexul tare si sexul slab.

Mi-e sila, gandurile imi vin de-a valma si incerc sa imi fac un plan cum sa imi fac copiii sa fie stapani pe o astfel de situatie, sa scape macar cu viata in caz ca vreun „om normal la cap” care se crede sexul tare si cu drept de a abuza pe cei mai slabi pune mana pe ei.

E o teama viscerala si nu prea stiu ce sa fac cu ea. Asa ca prefer sa ma abtin sa scriu sa nu care cumva sa iasa ceva plin de agresivitate. Agresivitatea mea mai lipseste de pe piata…

 

 

Un gând despre „Cum am ramas fara cuvinte…

Lasă un răspuns la monologpeblog Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.