Oare ce-i mai bine – sa iubesti si sa suferi sau sa nu iubesti si sa nu suferi?

Zilele trecute am aflat vesti proaste despre unul din porcusori. Acum ma framant si trebuie sa iau / luam decizii importante.

Si vorbeam cu cineva, sa ii spunem A, despre porcusori si suferinta si animale.

A zice asa: ca suntem programati genetic sa ne ferim de suferinta, ca e o chestie psihologica. Si exact din acest motiv A nu ar mai vrea alti porcusori in conditiile astea, ca uite cat ajungi sa suferi la final. Adica de ce sa iau un animal care se imbolnaveste si moare inaintea mea si imi provoaca suferinta cand as putea sa nu ma bag si sa nu sufar?

Eu zic asa: bucuria traita in atatia ani cu ei depaseste cu mult suferinta de acum. Suferinta de acum face si ea parte din relatia de iubire. Si asta nu ma impiedica sa imi doresc sa iau si altii, mai ales unii care sunt prin adaposturi. Mai mult, stiu ca nu multi oameni s-ar fi ocupat de ei cum ne-am ocupat noi, inclusiv dpdv financiar.

Bineinteles ca gandurile mele m-au dus mai departe sa vad daca resping felul in care gandeste A doar pentru sunt in starea asta in care trebuie sa iau o decizie pentru o creatura mica care nu poate sa imi spuna verbal ce si cum. Sau pur si simplu mie nu mi se potriveste acest fel de a gandi.

Concluziile mele…

In orice relatie mai profunda intram, fie ca e de prietenie, de cuplu, cu animalul de companie, ar trebui sa intram constienti ca este o relatie finita. Macar pentru unul din cei doi actori. Adica nicio relatie nu dureaza la infinit. Apare despartirea, distantarea sau moartea. Deci suferinta.

Chiar si cei care se iubesc pe viata, la un moment dat tot se despart ca unul moare. Si celalalt ramane cu suferinta. Dar asta anuleaza iubirea si bucuria? Ne negam nevoia de a face parte dintr-un cuplu doar pentru ca ne temem de suferinta de la capatul vietii?

Dar cu relatia cu parintii ce facem? Pentru ca, in firea lucrurilor, parintii mor inaintea copiilor. Ne rupem de ei din tinerete ca sa nu suferim mai tarziu?

M-am gandit si strict la mine si cei doi copii. Am suferit cand am nascut-o pe prima. Da, a durut. Si totusi am vrut sa mai facem un copil. Am suferit si mai tare cand l-am nascut pe al doilea, am ramas si cu o trauma psihica, mi-a luat un an si jumatate sa ies de acolo. Asta nu inseamna ca nu as mai face unul, daca procesul de adoptie nu se concretizeaza. Bucuria de a fi cu ei e mai mare decat suferinta.

Sau parintii care au un prim copil bolnav si stau prin spitale cu anii oare de ce mai fac si altii?! Nu ar putea sa se scuteasca de suferinta de a avea inca unul bolnav?

Concluzia mea pentru mine e ca as face-o inca de o suta sau de o mie de ori. Ca suferinta si stresul pentru cei dragi fac parte din viata. Exact ca si moartea (si doliul exista ca sa poti integra toate astea).

Voi ce ati prefera? O viata fara suferinta dar si fara aceste relatii care te pot imbogati? Sau o viata cu iubire, afectiune, suferinta si moarte?