10 lucruri despre adoptie, pe care sigur nu le stiati

Ca daca le-ati fi stiut nu ati fi imprastiat si crezut toate aberatiile alea cu care ati umplut facebookul de cateva zile. 

Context – as fi vrut sa va scriu despre adoptii altfel. Uite ca ma simt nevoita sa va daram ceva mituri acum. Desi probabil ca cei care chiar aveti nevoie sa cititi, nu veti citi pentru ca eu sunt o „fiara mizerabila” care vrea raul acelui copil. Dap, asa am fost numita de cineva care, desi scrie corect, habar nu are ce presupune o adoptie.

Din ce postura scriu si de unde stiu toate astea de mai jos? Din postura de om care doreste sa adopte un copil. Cetatean roman cu resedina in strainatate! Si care chiar ar fi vrut sa adopte un copil roman. Doar ca… Ce sa vezi?! Dupa ce am inteles procedura si am pus in balanta ce implica pentru familia noastra, am decis sa incercam sa adoptam intern in Belgia.

Dar sa va explic. Cu mentiunea ca vorbesc strict despre Romania, nu despre alte tari.

1. Nu toti copiii din „sistem” sunt adoptabili. Doar o mica parte. Adica din cei zeci de mii de copii inregimentati in sistemul de protectie a copilului, mult mai putini sunt adoptabili. De ce? Pai pentru ca ideea de baza e sa incerci sa reintegrezi copilul in familie, chiar si extinsa, iar legea romaneasca e foarte deschisa la asa ceva. Si astfel, rudele de pana la nu stiu ce grad se pot tot gandi si razgandi cateva luni.

In general, in Romania, un copil devine adoptabil pe la 2 ani. Prin comparatie, belgienii ii pot da spre adoptie de la doua luni. Daca mamele treneaza cu decizia si ii lasa in centrele de plasament, statul poate lua o decizie. Iar momentan sunt discutii sa poata fi dati spre adoptie de la nastere, acolo unde mama e decisa.

2. Nu toti copiii adoptabili sunt doriti. Dap, ati citit bine! Majoritatea romanilor care vrea sa adopte nu vrea copii de etnie rroma, nu vrea copil mai mare de 2-3 ani etc. Automat, toti copiii care nu se incadreaza in aceste idei preconcepute intra pe o lista a copiilor greu adoptabili. Multi dintre ei acolo si raman pana la majorat si nu vor avea parinti niciodata.

3. Copiii romani din „sistem” pot fi adoptati doar de cetateni romani (dubla cetatenie e acceptata). Legea romaneasca nu permite cuplurilor de acelasi sex sa adopte.

4. In primul rand copiilor adoptabili li se cauta parinti care au domiciliul stabil in Romania. Timp de doi ani, chiar daca fac parte din lista ideilor preconcepute si toata lumea stie ca nu ii va adopta veci cineva din Romania doar pentru ca sunt tuciurii. Deci, in cel mai bun caz, un copil roman devine adoptabil pentru parinti romani cu rezidenta in strainatate in jurul varstei de 4 ani cand deja rutinele mentale legate de abandon si lipsa unui atasament sanatos s-au format.

Ca o nota de subsol in mijlocul paginii, de fiecare data cand copilul ala e plasat la alt asistent maternal sau in alt centru de plasament sau se schimba ingrijitoarele, trauma abandonului se mai adanceste un pic. 

5. Daca esti cetatean roman cu resedinta / domiciliul in strainatate se considera adoptie internationala. Automat trebuie sa indeplinesti criteriile statului in care locuiesti pentru a putea adopta. Plus pe cele ale Romaniei! Apoi, acelui stat trebuie sa i se faca mila de tine si sa initieze procedura de adoptie cu Romania, pentru ca, de cele mai multe ori, ONG urile autorizate din alte tari se cam feresc din cauza de birocratie excesiva si… mai bine ma abtin aici.

Dar, tot de obicei, tarile de resedinta sunt simpatice si accepta sa te ajute pentru ca na, platesti taxe si impozite la ei in ograda.

6. O adoptie internationala costa. Nu 10 lei, ci mii de euro. De pe la 4-5 mii in sus, asa. Si nervi, multi nervi. E vorba de cursuri de pregatire, traduceri para-legalizate, vizite in Romania… Culmineaza cu obligativitatea de a petrece o luna in Romania pentru definitivarea adoptiei si demersuri legale. Apoi urmeaza o alta tevatura in tara de resedinta.

7. Potrivirea copil – parinti nu e o chestie ca in basme cu stelute in ochi si alte rahaturi din povestile cu zane. As zice ca e mai mult inspre povestile cu balauri. Explicatia e lunga, dar voi incerca sa fac un rezumat.

In primul rand nu poti propune x parinti unui copil si sa il lasi sa aleaga. E o decizie mult peste puterile lui. Pe ce criterii ar putea alege un copil care nu stie ce inseamna sa aiba parinti sau care a fost abuzat macar psihologic pana la varsta alegerii? Dar un bebelus cum alege?

Idem, nu poti perinda x copii prin fata unor candidati. Este o tortura.

In general psihologii evaluaza limitele parintilor si propun copilul in functie de asta. (Daca la noi in familie este exclus sa fie acceptat un copil de etnie rroma pentru ca nu stiu care e rasist, pai nu mi se va propune un astfel de copil.) Nu se practica presiunea psihologica intru acceptare!

Copilul are deja numeroase traume, incredere zero in adulti. Chiar daca e la un asistent maternal, doar ideea ca iar trebuie sa schimbe adultul de referinta il zdruncina din temelii. Oricate intalniri ar avea cu potentialii parinti, incredere in ei tot nu va dezvolta decat dupa ceva vreme. Si va avea suisuri si coborasuri in acceptarea adoptiei.

Parintii merg pe coji de oua. Daca un copil biologic dezvolta anumite traume sub ochii tai, pe cel adoptat il iei cu traume pe care doar le presupui plus unele de care nu ai habar.

8. Primele zile „acasa” se petrec efectiv in stare de soc. Nu e o gluma, nu e o exagerare. Este soc in cea mai pura acceptiune medicala / psihiatrica.

9. Atasamentul copil – parinte in cazul unei adoptii se formeaza in luni, ba chiar ani de zile. Este un proces de durata cu pasi inainte si pasi inapoi, suport psihologic si tot tacamul.

10. Procedurile de adoptie ar trebui sa fie confidentiale. Socul „intregirii familiei” e deja enorm, numai scrutinitatea publicului care nu deosebste mere de pere mai lipseste de acolo.

Despre cazul mult mediatizat, va spun doar ca ma uimeste cum romanul stie tot, inclusiv in ce priveste procedurile de eliberare a unui minor privat de libertate (dpdv legal!) sau psihologia copilului cu traume de abandon si purtat prin centre de plasament. Educatia cu blandete nu presupune punerea pe umerii copilului a unor decizii ce ar trebui luate de adulti.