De ce tipam la copii?

Disclaimer: aceasta postare nu e un manual de psihologie, nici nu isi doreste sa fie asa ceva. Dar si-ar dori sa fie o explicatie si un rezumat pe intelesul tuturor.

Nu e vorba de a ne simti vinovati, de a gasi un vinovat sau de a da vina pe cineva. Este foarte important sa intelegem procesele cognitive care ne fac sa facem. 🙂 

Vad des pe la alti bloggeri, pe la mine prin ograda si pe grupuri mame care spun ca ar vrea sa nu mai tipe la copii. Ca isi jura ca asta e ultima data si totusi peste 5 minute, o ora sau 3 zile se intampla iar. Si tot destul de des aud „pai e normal, ca doar nu suntem roboti”.

Personal eu consider ca e atat de normal sa tipam la copii incat dupa un tipat dinasta profund era sa intru in depresie si m-am dus la psiholog ca sa inteleg de unde atata agresivitate in mine. Caci da, sa tipi la altcineva este o forma de agresivitate. Pe de-o parte ne luptam sa ii invatam pe copii sa isi controleze agresivitatea, pe de alta hop cu tipetele. Nu ma duc cu gandul mai departe la palme si batai ca iar ma apuca plansul.

Deci de ce tipam la copiii nostri? Doua cauze mari si late care se combina.

UNU. Pentru ca am crescut cu ideea ca tipatul la copii este un comportament normal, acceptabil social. In general, am crescut intr-un mediu in care conflictele se rezolva exploziv, in care nu vorbim despre nevoile noastre pana frustrarile se transforma in rabufniri violente si agresive.

Deci asta este normalitatea noastra.

Pe de alta parte, este o dubla masura – e perfect normal si acceptabil sa tipi la unul mai slab ca tine, dar este inacceptabil sa urli la sef, la parinti, la altii mai puternici (fizic sau moral) decat tine.

DOI. Cu subpuncte mai multe. Pentru ca copiii sunt rai. Soc si groaza! Mirona Mitache a scris ca copiii sunt rai! Stati asa si nu o scoateti din context, ca jar mancati. 😀

Copiii sunt rai pentru ca asa ii percem noi, nu pentru ca se nasc asa. Rautatea e ceva ce se invata social sau se intareste ca si comportament in comunitatea in care traim. 

Deci de ce ne percepem copiii ca fiind „rai”?

A. Pentru ca avem idei prconcepute despre ce presupune sa fii un copil normal si despre etapele dezvoltarii cognitive. Sau, de multe ori, nu stim nimic.

Un copil de 1-3 ani zdrangane, bocane, tropaie, apuca obiecte si le studiaza, incearca si da gres sa isi stapaneasca miscarile, nu are motricitate fina, rabdarea exista inspre deloc. Dar noi ne asteptam ca acesti copii sa fie niste rate mute perfect educate care stau ca in afis cand ajungem acasa obositi de la serviciu. Sau cand suntem la restaurant. Sau cand avem musafiri. Sau cand mergem in vizita.

B. Pentru ca nevoile noastre difera de ale lor, uneori chiar se bat cap in cap. De pilda, cand noi venim praf de la munca, ei sunt in verva maxima si vor doar calare pe noi. Sau cand noi stim ca trebuie sa ajungem la fix la munca si ei nu au chef sa se imbrace.

Aici intervine prioritizarea si ce intelege si accepta fiecare prin „a avea grija de copii”. Dar scopul azi nu e sa ofer solutii, deci mergem mai departe.

C. Pentru ca copiii nu pot verbaliza, dar pot simti „vibratiile fine ale psihicului” parintilor.

Daca eu am ceva pe creier si nu verbalizez, nu rezolv problema, din diverse motive, starea mea de agitatie se simte si se transpune in comportament. De cele mai multe ori, daca nu verbalizez e pentru ca mi-e teama de consecinte, nu am incredere ca conteaza nevoile mele sau alte anxietati. Copilul preia aceasta stare din care nu intelege nimic. Daca eu nu inteleg, apai el la 3 ani cand nici emotiile lui nu si le poate numi? Automat confuzia lui creste si simte nevoia sa primeasca re-asigurari de la mine. Doar ca eu sunt departe, consumata de problema mea. Si el incepe sa faca diverse ca sa imi atraga atentia. Automat devine „rau” in perceptia mea pentru ca face tot ce nu are voie si eu oricum nu sunt disponibila emotional pentru el.

D. Pentru ca ne putem descarca frustrarile fara repercusiuni. Cel putin nu imediate si vizibile.

Daca noi nu reusim sa ne exprimam nevoile de baza si/sau sa gestionam frustrarile generate de alte persoane din jurul nostru, toata tensiunea aia acumulata trebuie sa iasa cumva la suprafata. Si ce e mai la indemana decat propriul copil care nu stie / poate sa riposteze?

La barbat nu urlu ca ma enerveaza ca iar freaca telefonul de doua ore de cand a ajuns acasa si eu trebuie sa fac de mancare, sa pregatesc copilul pe maine, sa strang din casa, sa…, dar urlu la copil ca a varsat un pahar cu lapte. Si urlu si tot urlu in speranta ca ma aude barbatul si ca ma descarc. Nu, barbatul nu o sa ma „auda”, frustrarea tot acolo ramane, copilul o sa se sperie ca urlu si o sa vrea reconectare si o sa vina calare pe mine de nu o sa pot sa mai fac nimic, o sa ma enervez si mai tare si uite asa, sus, la munte sus cu nervii tuturor.

UNU si DOI de obicei merg mana in mana, ca daca am sti sa ne exprimam nevoile fara agresivitate, nu am avea aceasta conversatie.

In loc de incheiere, parafrazez ce spune un psihoterapeut cu state vechi, Isabelle Filiozat – trebuie sa privim si analizam cu dragoste si compasiune comportamentele noastre agresive fata de copii, dar nu cu toleranta.

Si va mai zic doar ca si cel mai tare psihoterapeut da cu stangul in dreptul uneori cand vine vorba de copiii din ograda proprie. Dar una e „uneori”, alta e „deseori” sau „in mod normal”.

 

P.S. Nu confundati tonul ferm si limitele de bun simt si constante cu tipetele si urletele.