Jurnal de Belgia · Jurnalul unei mame imperfecte

Doua carti si niste opinii

Despre copii si cum ii crestem, of course. 😛

Cica dupa ce se nasc copiii, principalul motiv de dispute in cuplu devine cresterea si educatia lor. Eu as adauga ca asta e si principalul motiv de dispute intre prieteni, la un moment dat.

Recunosc ca si eu sufar de boala „eu stiu mai bine”, dar incerc sa ma tratez. Si pe de o parte e normal sa suferim cu totii de boala asta, ca doar suntem convinsi ca facem foarte bine cu copiii nostri. Nu e chiar ok sa extrapolam la copiii altora, dar asta ne e greu sa facem pentru ca, deh, lipsa de empatie. Mostenita sau invatata.

Daca ma uit la mine cea de acum doi ani, raportat la copiii mei, normal, vad schimbari in felul in care reactionez azi. In bine, sper si ma amagesc 😀 eu. Si o conversatie de ieri, in care cineva spunea ca na, sunt o mie de abordari la felul in care se creste un copil, mi-a declansat niste reflectii. Sunt personale, da?!

Cand vine vorba de repere medicale bazate pe sute de cercetari si recomandari emise de unii care „isi pierd vremea” pazind sanatatea populatiei, nu prea pricep cum poate fi vorba de stiluri diferite. Cu exemple.

Percentilele de crestere. Si faptul ca nu e nevoie sa ingrasi fortat un copil nascut sub 50 ca sa ajunga pe 50, dar nici sa pui la dieta un copil nascut pe 85 ca sa ajunga la 50. Adica na, cine a facut percentilele astea , nu le-a facut ca sa uniformizeze populatia, ci ca sa existe un reper si ideea e mentinearea pe aceeasi percentila. Bine, lasam de-o parte faptul ca nu toti medicii au auzit de ele. 😦

Alimentatia si sedentarismul. Merg mana in mana cu percentilele alea, ca daca ai un puisor nascut la termen si sanatos pe percentila 30 si ai reusit sa il aduci pana la 5 ani pe percentila 90, nu e chiar normal. Sincer, pot intelege low carb, no sugar, vegetarieni si orice alte variatiuni pe tema. E vorba de stilul familiei, normal ca il consideri cel mai bun si e ok pentru voi. Ce nu pot pricepe e zahar / dulciuri fara numar, carbs de proasta calitate (vezi pufuletii sau painea pufoasa care acompaniaza orice, chiar si o ciorba cu orez sau cartofi) la fel de fara numar si TV cu orele, ca uite ce cuminte sta.

Stiti, pe vremea noastra cand „mancam dulciuri de rupeam”, terminam scoala la 12-14 si apoi stateam pe afara sau prin curte. Cu TV-ul mai usor ca nu prea era la ce sa ne uitam, decat jumatate de ora pe zi. Tot pe vremea noastra, dulciurile erau mai mult cele facute in casa, cele din comert nu erau musai atat de ieftine ca si cele de azi.

Azi ii scoatem in parc, urlam la ei sa nu alerge ca transpira si se imbolnavesc si ii punem pe o banca cu o punga de pufuleti si un Tedi in mana. Bine ca au luat aer.

Nu (mai) sunt adepta extremelor, copiii mei „au scapat” la dulciuri, ne-am asumat consecintele deciziei luate in privinta scolii. Dar asta nu inseamna ca mi se pare tolerabil sa manance dulciuri sau bad carbs in loc de mancare sau dupa fiecare masa sau chiar in fiecare zi.

Igiena dentara. Alt capitol unde nu inteleg cum pot exista stiluri diferite de parenting. Copilul trebuie spalat pe dinti si trebuie dus la dentist. La dentist mergem chiar daca nu vedem noi nimic pe dintii lui, control periodic si ca sa se obisnuiasca. Carile nu sunt o gluma, dor ca naiba si, in stadiu avansat, se rezolva doar sub anestezie generala. Na, belea! I-am dat dulciuri, nu-l spalam pe dinti si acum sufera ca un caine. Normal ca nu e vina noastra, se intampla!

Abuzul de orice fel asupra copilului. Fizic (bataia rupta din faimosul rai), psihologic si verbal (fraierule, prostule, tolomacule, ala e mai bun ca tine, nu esti in stare sa faci x, nu te mai iubesc daca nu faci ce zic eu…). Sunt enshpe mii de studii recente care demonstreaza de ce nu functioneaza si care sunt efectele pe termen lung, bine ca prea putinora le pasa.

Chiar citeam recent ca, in ciuda tuturor studiilor publicate si a cabinetelor psihologilor pline de adulti care se lupta cu traumele din copilarie izvorate din asa ceva, in Franta inca 80% din adulti considera ca pedepsele si palmele la fund sau trasul de urechi sau chiar o bataie zdravana sunt ceva normal.

De aici incolo sunt de acord ca e flexibil. Cat ii citim, cat se uita la TV si la ce (in masura in care nu devine obez de la sendetarism), cu ce jucarii se joaca, cum il imbracam, il lasam sau nu sa ia decizii de mic, ii punem sau nu cercei, dormim impreuna sau facem sleep training etc. Nu au cum sa iasa toti la fel si nici nu ar fi bine din punct de vedere al diversitatii. Si ma tratez sa nu mai am opinii transante. :))))

Si zicem ceva de doua carti… Pe care le recomand cu caldura.

Alison Gopnik, The Gardener and the Carpenter (Gradinarul si tamplarul, nu stiu daca exista traducere in limba romana)

E o carte anti-parenting modern, asa ca un avertisment. Si e bazata pe o groaza de cercetari despre felul in care invata copiii mici.

Ideea de baza e ca exista doua feluri de a creste copii. Ca un tamplar, adica ai o bucata de lemn pe care o modelezi sa iasa exact ce vrei tu de acolo, sau ca un gradinar, adica ai plantat o samamnta si rolul tau e sa proptesti si ajuti planta sa infloreasca, indiferent de directia in care o ia, cate frunze ii cresc sau ce culoare o sa aiba.

Parentingul modern cica face tamplarie. Facem x si y, le vorbim asa si nu altfel, facem anume activitati ca sa iasa empatici, creativi, sa aiba job de boss, sa fie buni la sport, sa intre la facultatea aia etc. Si asta indiferent daca copilul are teren de leadership, extrovertit etc. Pe cand gradinarul ar incerca sa fie autentic si sa isi mai urmeze si instinctele cand vine vorba de copii, ca oricum ei invata mult prin imitatie si se prind repede daca actiunile si spusele noastre nu bat cu starea interioara.

Isabelle Filliozat, Nu exista parinti perfecti (cred ca deja a aparut sau e in curs de aparitie traducerea in romana)

E o carte scrisa pentru parintii care isi doresc sa scape de anumite comportamente pe care le aplica in relatia cu copiii. De pilda, tip la copiii mei si ii amenint, dar nu asta mi-am dorit de la stilul meu de parenting. Nu ofera solutii sau pasi de urmat, ci e o propunere de introspectie si analiza personala. Ce mi-a placut cel mai tare e ca Isabelle Filliozat, care a psihanalist la origini, zice ca nu ar trebui sa fim toleranti cu comportamentele noastre indezirabile, dar ar trebui sa le si ne analizam cu dragoste si tandrete, fara sa ne invinovatim.

 

Reclame

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.