Drumul spre depresie e pavat cu scrieri si ateliere de parenting

Am ezitat mult daca sa scriu ca ma gandesc ca poate voi prost inteleasa. Dar oricum fiecare pricepe ce are dispozitie sa priceapa, deci sa-i dam bataie. Si cu mentiunea ca au mai vorbit si altii recent despre chestii similare, recte goana dupa perfectiune.

Imi tot rasuna in cap de cateva saptamani crampeie de conversatii cu amice si prietene. O sa va parafrazez si voua ca sa vedeti de unde poarneste postarea mea.

O prietena zicea intr-un grup ca e satula de sfaturile si presiunile astea inspre perfectiune apropo de cum sa ii vorbesti copilului, ce sa ii dai sa manance, ce activitati sa faci cu el etc. Ca se simte ca ultimul om cand o comite (raportat la sfaturile binevoitoare citite).

O alta amica, insarcinata, imi zicea ca se simte coplesita de cate cursuri pre-natale gaseste, de cate liste cu ce sa cumpere inainte de nastere a primit si de cate articole si carti de parenting i se vantura pe sub nas. Si nici nu a nascut inca.

O colega mi-a marturisit ca a adormit plangand si convinsa ca e o mama oribila pentru ca a citit cartea unui faimos pediatru si de acolo reiesea ca nu e in stare sa sa isi culce copilul „cum scrie la carte”.

Vreo 3 ani si jumatate din viata primului copil mi i-am petrecut stresata ca nu raspund cum trebuie nevoilor lui emotionale si ca il voi strica pe viata. Bineinteles, am incercat sa impun modelul perfect de raspuns si celor din jurul meu si mai mult rau am facut. (Din fericire nu copilului, dar altor relatii cu siguranta.)

Si asta ne aduce la urmatoarea idee…

Imi pica ochii frecvent pe reclame la ateliere de parenting care striga sus si tare ca te vor invata cum sa fii un parinte mai bun. Ca daca tipi la copil, buba e la tine, nu la el. Ca tu trebuie sa inveti sa te controlezi. Ca tu nu esti ascultata, deci de aia nu il asculti pe copil si iaca cum poti face sa il asculti.

Duduie internetul de articole si carti care iti spun tie, mama, ca buba e la tine, dar, ce bine, vino la atelier, cumpara cartea si te vom ajuta sa te controlezi. Iti vom zice ce sa ii dai de mancare sa creasca perfect, iti vom zice cat si cand sa se uite la TV, iti vom zice exact cum trebuie sa fie comportamentul tau ca sa ai un copil perfect echilibrat. Si musai sa le impui comportamentul asta si celor din jur, ca nu cumva vrei sa cresti vreun dezechilibrat.

Si unde e problema?! Ca doar eu cu gura mea am zis de nenumarate ori ca adultul e cel responsabil, ca el se poate controla si e dator copilului sa se dezvolte ca sa il ajute pe el sa creasca armonios.

Problema e in felul in care punem problema. Clar ca buba e la mine daca tip la copil, nu neaga nimeni asta. Sau oricum, la un moment dat orice mama pricepe ca cel mic vrea doar atentie pe care ea, probabil, nu stie sau nu are cum sa i-o acorde fix atunci. Si pot io sa invat toate tehnicile de auto-control din lume, dar asta nu va rezolva problema mea. Problema aia care ma face sa tip la copil si care nu e actiunea copilului din acel moment.

Terapia cognitiv-comportamentala functioneaza ca sa schimbi constient comportamente, dar nu rezolva problema de baza.

Daca pe tine, adult, nu te asculta cu adevarat nimeni si nu te baga in seama, asta nu se va schimba de pe o zi pe alta doar pentru ca ai fost la un atelier de parenting. Degeaba ai tipat Evrika! dupa ce ai citit o carte si ti-ai dat seama ca problema e ca nu esti ascultat. Nu o sa inceapa brusc seful, mama, socrul si vecinii sa asculte cu adevarat ce ai de zis. Asa ca ce bine ca ai invatat tehnici de ascultare a copilului cand pe tine tot nu te asculta nimeni.

Ce vreau sa spun e ca prea incearca toata lumea sa ne invete sa fim parinti perfecti si sa ne spuna ce e inacceptabil. Si uita sa ne spuna ca problemele noastre care genereaza un anume comportament fata de copil nu se rezolva peste noapte doar pentru ca am partcipat la un atelier de parenting sau am citit o carte. Ca ia timp, ca bine ca suntem constienti de ele, ca vom recidiva, ca ne vom cere scuze, ca vom incerca iar si iar si ca asta e esenta – sa ne straduim, dar sa nu ne invinovatim cand nu ne iese.

Si o incheiere lunga, sa nu va las asa cu nervii in suflet.

Am urmat niste sedinte de informare si sensibilizare in vederea unei adoptii. Doua au fost cu asistenti sociali care se ocupa de adoptii, trei cu psihologi. Ambele grupuri de moderatori au subliniat ideea ca nu se cauta parinti perfecti, ci parinti suficient de buni.

Deci, in contextul unei adoptii, unde copilul porneste din start cu trauma abandonului, nu se cauta parinti perfecti! Atunci de ce s-ar cauta in cazul unui copil dorit si nascut intr-o familie?!

Ideea e sa raspundem adecvat nevoilor copilului in majoritatea cazurilor. „Majoritatea” asta depinde de fiecare parinte in parte si de istoricul lui. Da, bine e sa incercam in cat mai multe cazuri, dar tot bine e sa nu punem presiune inadecvata pe noi si sa ne stabilim drept tinta 100%. Daca toti parintii ar raspunde ca la carte tot timpul, am da nastere unor generatii uniforme. Ori asta e contra evolutiv.

Si da, imi cer si eu scuze pe aceasta cale daca am fost sau mai sunt transanta. Sfaturi cum sa gestionezi o situatie se pot da cu duiumul, dar reparatia nu de acolo incepe, ci din noi.

N.B. 1: Am vazut un interviu in Republica cu Urania Cremene in care vorbea de parinti perfecti intr-un anume moment dat. Adica am oferit raspunsul perfect pentru ceea ce sunt eu acum.

N.B. 2: Kristina Kuzmici a publicat un video zilele trecute in care fix despre asta vorbea – presiunea din sensuri opuse si pe o multitudine de tematici apropo de cum trebuie sa ii crestem.

N.B. 3: Mie mi-a sarit mustarul dupa ce am vazut o reclama la un workshop care isi propunea sa ne invete sa ne gestionam raspunsurile urlate fata de copii si care tot batea moneda ca „e despre tine acest eveniment”. Daca ar fi fost despre mine, cea care uneori tipa la copii, ar fi facut psihanaliza cu mine sa vada ce anume din trecutul meu ma face sa adopt un astfel de comportament. Sedinte gratis! Asta ar fi despre mine, nu sa ma bage in depresie ca, in ciuda tuturor strategiilor invatate, uneori mai tip la copii.

N.B. 4: Asta imi readuce in minte Deontologia consultantului in orice.

Eu mi-am propus sa fiu un parinte suficient de bun si sa fiu sincera cu copiii mei, sa le arat toate emotiile pe care le traiesc si sa le explic ca sunt acceptabile si invatam impreuna cum sa le gestionam.

(Am o lista tare scurta cu chestii pe care le consideram inacceptabile in familie si de la aia nu fac rabat. :D)