Mormane de haine

Mai am un pic si intru in depresie din cauza hainelor.

Ca nu am cu ce ma imbraca e de la sine inteles, ca doar sunt femeie. Ca am prea multe carpe iar e de la sine inteles, ca nu am devenit barbat de la fraza anterioara incoace.

Dar m-am saturat sa tot trebuiasca sa le pun la loc. Nu mai suport. Si nici timp nu mai am. Si nici chef. Si nici…

Prosoaele nici nu ma mai chinui sa le impaturesc. Eu le asez frumos, ei le trag de pe raft sa mearga la plaja, sa si le puna in cap sau pur si simplu sa isi faca loc sa se ascunda acolo.

Lenjeriile de pat, idem si la fel. Ba chiar soacra mea a incercat ea sa le aranjeze (nici macar rusine nu mai imi e ca le indes in dulap cu piciorul) si au rezistat fix doua zile pana s-au prins cele doua triburi de huni si tatari ascunse la mine in apartament ca au ceva de deranjat.

Hainele mele cumva sunt impartite pe caprarii si rezista asa cateva saptamani, dupa care o luam de la capat cu mormanele. Adica le pun frumos in dulap pe cele pe care le port si frumos intr-o cutie pe cele ce trebuie calcate. Apoi intervine factorul „urlet” la sosirea acasa si orice intentie de a-mi aranja hainele piere rapid, prioritatea devenind linistea.

Mai noi, costobocul mic are o pasiune sa traga hainele jos de pe umerase. Ia cate un tricou si il plimba prin casa. Parca ar fi catelul lui. Mai rau, face asta si cu hainele piscoatei mari. Na, cu ale mele e cum e, ca eu nu fac tantrum dimineata daca nu gasesc fix rochia AIA. Dar ale ei sunt tabu ca altfel ajungem la nebuni.

Unde mai pui ca ei doi au si haine foarte multe. Ca sa nu trebuiasca sa spal de trei ori pe saptamana. Si pentru ca ea se trezeste dimineata cu cate o chestie in cap: vreau rochie cu maneca lunga / pantalon cu fermoar / tricou cu Minnie. Si chiar vreau sa acopar cat de mult se poate din variante ca are 3 ani jumate si se lasa cu refuz de a se imbraca daca „nu are cu ce sa se imbrace”.

Glad are multe pentru ca e mic si inca insira mancare pe el. Si ii raman multe mici si le trantesc gramada intr-un cos si tot acolo le gasesc si peste doua saptamani. Nu se pun singure in saci de dat.

Ma gandesc serios sa deschid geamul si sa le arunc cu bratul. Pe ala care da inspre balcon, ca sa fiu sigura ca nu pierd nimic. Sau ca nu e si vreun copil sau porcusor ascuns prin ele.

De ce va scriu toate astea? Pentru ca incerc sa-mi fac curaj sa aranjez mormanul dupa-amiaza. Pardon, mormanele!

P.S. Haine foarte multe = un dulap mic de copii de la Ikea plin cu umerase. Deci nu chiar atat de multe. Dar totusi…