Copenhaga. Cartier de case foarte child friendly.
Primăria oprește circulația pe o străduță, instalează un parc de vară. Adică pune o mochetă gen iarbă, un tobogan pentru copii, un balansoar pentru adulți, ceva plante in ghivece, bănci și mese, o ladă cu nisip, un raft pentru cărți.
În câteva zile localnicii completează cu un pled pentru balansoar, jucării pentru ladă, cărți, cretă colorată. Zi de zi mai multe jucării și cărți.
În weekend se mai serbează și copiii pe acolo, locul rămâne impecabil după ce pleacă lumea. Orice urmă de pizza, pahare de unică folosință etc. dispar ca prin farmec odată cu oamenii.
Copiii mai mari joacă fotbal și se opresc când văd țânci de un an în zonă. Ba chiar își cer scuze că au dat cu mingea pe lângă el. În condițiile în care plodul se băgase în jocul lor.
Ieri chiar udaseră plantele oamenii din cartier. Cu apa din curtea lor.
În timpul ăsta în România, pe la Botoșani parcă, un ONG se apucă să facă curat la locurile de joacă. Pe banii și timpul lor. Și îi supără pe unii localnici așa de tare că sunt reclamați la poliție și puși să returneze pietrișul cu mucuri de țigară cu tot.
Mucuri de țigări, da?! La un loc de joacă pentru copii!
Mr. G zice că ONG ul ar fi trebuit să vorbească cu localnicii, să îi informeze din timp că le va face un bine. Eu belesc ochii. Încă sunt blocată la faza cu atâtea mucuri de țigară la un loc de joacă.
Și, prin comparație, mă gândesc ce înseamnă „afară”? Afară din scorbură sau „străinătate”?!
Nu zic că „afară” nu sunt locuri de joacă cu mucuri sau inițiative soldate furtului. Sau că în România nu sunt și chestii mișto. Dar, să nu ne ascundem după degete – ce e normalitate „afară” e excepție în România și invers.
O țară ca afară înseamnă că toți sau măcar majoritatea să contribuie. Dacă nu pun osul, măcar să nu strice. Greu. Tare greu.
Jurnal de Belgia 