Angoasele mele legate de crescut copii

Unii se tem de muci, altii de febra, altii ca nu le mananca copiii. Eu ma tem sa nu „ii stric” din punct de vedere psihologic.

Stiu cat mi-a luat mie sa repar si sa adun bucati din anumite chestii stricate de adultii din viata mea. Vad in jurul meu adulti care au probleme ba cu una, ba cu alta si nu-s capabili (sau se tem) sa vada de unde vin ele. Si parca nu as vrea sa vad asta la copiii mei.

Acuma na, constienta sunt ca nu au cum sa iasa „perfecti” din punct de vedere psihic. Adica sigur ceva diminutiv de traume vor avea si ei. Sper doar sa nu fie atat de mari incat sa ii blocheze in momente cheie ale vietii lor.

Nu vorbesc aici de frustrari care deriva din traiul normal al vietii in societatea in care traim. Pe astea le consider normale si a invata sa le gestioneze face parte dintr-o dezvoltare psihologica sanatoasa. Adica faptul ca eu nu ii cumpar tot ce cere cand cere e o normalitate si frustrarea care vine la pachet e doar un pas inainte inspre a invata sa traiesti in lumea nostra „normala”.

De muci, tuse, febra si viroze nu ma tem ca urmez protocolul pediatrei si pana acum toate bune. (A se citi ca sunt o iresponsabila care nu fuge la urgente cand copilul are 38,5 si ceva muci. 😀 ) La faza cu mancarea sunt zen, ii cantareste tot pediatra, din ce in ce mai rar pe masura ce cresc. Ei mananca cat au chef, eu am grija sa aiba pe masa mancare echilibrata nutritional.

Nu ma panichez nici chiar cand beau apa din cada sau nu mai zic ce altceva fac pe la WC. Sunt chestii pe care, intr-o masura sau alta, toti copiii le fac, trec odata cu varsta.

Dar cand vine vorba de partea psihologica, am momente cand toate angoasele sa vina la mine. Ma intreb constant raportat la anumite situatii daca le gestionez corect. Sau mai bine zis daca le gestionez cat de bine s-ar putea in conditiile date. De obicei ies pe plus, uneori insa am mari probleme sa ma repozitionez si sa re-evaluez.

In astfel de momente cand ma simt depasita de situatie ma duc si eu la psiholog. Aham! Ati citit bine. 😀 Dau fuga si scriu amicilor care chiar practica si au mai multa experienta clinica si le expun situatia. De obicei intrebarea mea e: este vreo alta varianta pe care nu o vad? As putea face altfel ca sa diminuez din stresul ei / lui?

Mi s-a intamplat deja de doua ori pana acum. Si prevad ca mai urmeaza astfel de situatii. Prima data a fost revelator. A doua oara a fost o reasigurare ca sunt pe calea cea buna, ca asta e, uneori trebuie sa luam si decizii mai dificile pentru copiii nostri.

Asa ca da, am si eu temerile mele. Ma mai apuca uneori tremuriciul mental cand ma gandesc la otita seroasa a lu’ asta mic sau ii vad coastele lu’ asta mare (tat normal in ambele cazuri!), dar dardaielile si angoasele ma apuca mai ales cand e vorba de noi situatii dificile pentru ei.

Ma duc sa imi tremur creierii in linistea biroului acum.