Jurnal de Belgia · Jurnalul unei mame imperfecte · Opinii

Despre cum copiii nu sunt o problema. Dar asteptarile noastre da.

Avertisment! Postare cu un usor ton nesimtit si agresiv. Faceti cale intoarsa daca va pica greu.

Disclaimer: Postarea se refera la copii clinic sanatosi!

M-am saturat de cate ori am citit pe Facebook postari care incep cu „copilul meu are o problema cu…”. Uneori nici macar nu imi mai vine sa raspund frumos, empatic etc. Iar alteori cand totusi raspund, unii parinti chiar incearca sa ma convinga ca nu au ei nicio problema, mansarda lor o duce bine, copilul ala de 3 sau 5 ani are o problema. E stricat sigur.

„Bebelusul meu are o problema cu somnul. Se trezeste noaptea de x ori.” Si apar raspunsurile care mai de care mai de acord ca acel copil are o problema. Ca e de la alaptat, ca s-a invatat prost, ca e de la co-sleeping, ca e de la planeta x (unde x e diferit de cel de mai sus) care nu s-a aliniat cu steaua y la ora 03:25:46. Daca mama aia credea ca copilul are doar o problema cu somnul, va descoperii 100 de comentarii mai tarziu ca are mult mai multe probleme.

Am vazut si cazuri in care bietul copil a fost dus si cautat pe la toti medicii. Pana la urma, unul care probabil avea si ceva studii de psihologia adultului in tolba, a oferit un „tratament” cu suplimente alimentare (aka „ceva vitamine”) si o explicatie cu echilibrul unor elemente in creier etc. La o simpla cautare pe net, te prinzi ca medicul a depistat unde e problema de fapt, a dat un „tratament” care nici nu strica, dar poate ajuta copilului si a calmat parintii. Culmea, dupa ce s-au calmat parintii, brusc a dormit si copilul mai bine. De la suplimentul alimentar, normal. Bine, stresul copilului purtat pe la toti medicii nu-l mai punem la socoteala.

La aproape orice incercare de a explica de ce e normal ca un copil sa se trezeasca noaptea primesc flit intre ochi. Ca doar noi mergem la munca a doua zi si trebuie sa dormim full-time. Bineinteles, e problema copilului ca eu merg la munca a doua zi. 😉

„Copilul meu de nu stiu cati anisori nu mananca.” Cat vreau eu, ar veni completarea mea. Si e problema lui ca nu mananca cat vreau eu. Ca eu cred ca e slabut, chiar nu conteaza ce spun curbele lui de crestere. Daca mie mi se pare slabut, pai e si e musai sa manance cat am eu chef. Ca am ramas eu cu sechele de cand a fost bolnav odata, acum cativa ani. (Bineinteles, si-a revenit de atunci, dar eu am ramas cu sechelele.) Asadar, eu am sechele, el are o problema.

Deci imi petrec jumatate din viata cautand metode sa il fac sa manance si sa arate cum as vea eu sa arate. Il caut pe la medici, ii fac analize de doua ori pe an care ies perfecte, dar tot nu ma potolesc. E nascut pe percentila 15, se incapataneaza sa stea acolo, dar eu vreau musai sa il aduc pe 50. Ca nu inteleg percentilele, dar sigur 50 e mai bine.

„Copilul meu e hiper sensibil. Miorlaie si vrea in brate.” Poate bine ar fi sa intelegem temperamentele inainte de a pune etichete. Si in loc sa ii dam in cap copilului ca miorlaie sa il ajutam sa descopere alte cai de a se exprima. E mult mai greu sa ii aratam cum altfel ar putea sa ceara ce doreste decat sa ne ratoim la el sa taca odata si apoi sa mergem pe Facebook sa vedem ce problema are.

Si da, copiii au nevoei de atentia noastra. Nu cresc si ei pe langa casa omului ca o curca. Pardon, ar putea creste ca o curca, dar asta nu inseamna ca eu, parintele, am avut vreo influenta pozitiva asupra lui.

„Copilul meu e clapaug / are nasul mare / gura un pic nu stiu cum / gatul lung / completati cu ce vreti”. Si da-i si cauta remedii. Intrebare intrebatoare e daca copilul sufera fizic din cauza acelui „defect”. Daca raspunsul e nu si va temeti ca va suferi psihic, vestea cea mare e ca fix parintele declanseaza suferinta psihica in momentul in care cauta remedii. Execat cum nu toti avem ochi albastri, tot asa nu toate urechile din lume sunt la fel. Doar petru ca ale copilului meu sunt „clapauge” nu inseamna ca e un defect. Defect devine cand eu ii sugerez ca e o problema. Si el va intelege ca nu e perfect in ochii mei si oricine se va lua de urechile lui o va lua fix personal.

Asa ii predispunem la bullying pentru ca e in firea umana sa cautam punctele slabe ale celuilalt si a atacam unde il doare mai tare. Calcaiul lui Ahile va spune ceva?! Ei, voi creati calcaiul ala.

Oameni buni, re-evaluati-va asteptarile in raport cu nevoile copilului. E un individ separat de voi care nu se naste adult. Ca sa ajunga adult trebuie sa creasca, sa se maturizeze. Si trece prin diverse etape prin care am trecut si noi, doar ca am uitat. Sau le-am reprimat pentru ca ne-au obligat altii sa facem impotriva instinctului.

Asteptarile mele sunt problema mea, nu a copilului meu.

Dupa faza de bebelusie cu somnul si mancarea, vine scoala. Si sa vedeti atunci ce „probleme” are copilul. Ca nu-l duce capul la mate si trebuie musai sa-l duca ca altfel nu iese om din el, ca asa cred eu. Si da-i si mananca-i ficatii sa invete matematica cand tot ce isi doreste el e sa invete istorie si sa sape pe santierele arheologice. Dar nu conteaza, ca nu asta ma astept eu de la el.

De cand se naste copilul ala, parintele intra (sau ar trebui sa intre) intr-o tabara de antrenament in care sa invete sa-si desparta asteptarile personale de ceea ce este, poate si vrea copilul. Numai ca…

 

Un fel de P.S. mai lung

Repet, e vorba de copii clinic sanatosi. Exista si situatii in care copilul chiar are nevoie de ajutor. Fara suparare, de cele mai multe ori create tot de noi. Cand pui un bebe in fata televizorului pornit sau a tabletei si apoi te miri ca nu doarme bine, tu i-ai dat nastere la problema.

Am si eu copii acasa, am si asteptari. Mi le infranez tot timpul. Ma gandesc daca sunt asteptarile mele sau chiar nevoile lui de a fi in siguranta. Perfecti nu suntem, dar incercam sa ne imbunatatim. Dar daca vreodata voi ajunge sa spun ca copilul are o problema, inseamna ca am eu una mare.

Nu de alta, dar de cele mai multe ori problema copilului e o oglindire a problemelor adultilor din viata lui. Asa ca mai bine ne intrebam ce probleme avem noi, cum le rezolvam si cum ajutam copilul sa iasa din situatia aia.

Si sa nu uit: un copil mic care e violent cu altii incearca sa comunice ceva. Problema e la noi ca nu reusim sa intelegm ce. Asa ca straditi-va mai mult!

Reclame

Un gând despre „Despre cum copiii nu sunt o problema. Dar asteptarile noastre da.

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s