Repozitionare

Stiti vorba aia cu omul cat traieste invata?! Nimic mai adevarat. Dar cu conditia sa ne dorim sa invatam despre noi si ceilalti, sa nu traim intr-o stare de autosuficienta si perfectiune inchipuita.

De multa vreme, dar mai ales de cand am doi copii mici mi se tot spune „vai, nu stiu cum reusesti sa le faci pe toate!”. Asta in timp ce mie mi se pare ca nu fac nimic deosebit.

Ca sa recapitulam ce inseamna „toate”:

• 2 copii de alaptat, co-sleepuit, petrecut timp impreuna
• gatit cina in timpul saptamanii plus unele mese in week-end
• job de 38 de ore executat in 30 de ore pe saptamana
• 4 porcusoi de guineea de analizat, ingrijit
• bineinteles, toata treaba administrativa care vine la pachet cu copiii si porcii – programari, inscrieri, dus-adus, impozite, taxe, programat vacante, liste si listute etc. etc. etc.
• cateva bloguri, cine le mai stie numarul?! Glumesc, sunt 3 pe care public in mod curent in prezent, vreo 5 in total. Toate au ceva din mine si nu sunt acolo din dorinta de a deveni faimoasa. E o combinatie de motivatii in spatele lor.
• o comunitate pe Facebook si inca cateva grupuri mici cu dedicatie speciala, dar cele mici isi vad singure de treaba si pentru cel mare am ajutoare. Bine, mai este unul in paralel, dar pe ala il cam ignor ca ma calca pe nervi.
• cumva reusesc sa mai am si o oarecare bruma de viata sociala
• si sa citesc sau sa ma uit la seriale
• si sa mai comunic in diverse feluri cu barbatul, asta incude si ciondanitul 😀

Astea fiind zise, da, pare ca fac multe. Asa o fi. Nu stiu, eu nu evaluez cat fac, evaluez rezultatele in functie de ce imi doresc de la viata mea.

Dar ce voiam sa spun de fapt?! Ca nu e despre lauda de sine, chiar daca asa pare.

Cum eu reusesc sa fac atatea si nu vad cum m-as opri sau nu le-as face, am considerat multa vreme ca si ceilalti pot la fel de mult. Adica eu nu sunt vreun om special (serios, nu caut laude), ci chiar banal, ziua mea are tot 24h. Deci cum ceilalti nu reusesc? Si ii evaluez pe ceilalti raportat la ce reusesc eu sa fac.

De pilda, mi-e greu sa pricep cum un om cu un job si fara copii sau alte vietati in grija nu reuseste sa isi trimita ceva acte la ceva institutie ca sa primeasca / ceara niste drepturi legale. Mi-e sila de treburi administrative de genul asta, dar TREBUIE sa o fac, si o fac. Aman si eu, dar trimit pana se face termenul ala limita.

Zilele trecute mi-am dat seama ca gresesc. Tare. Mult. Ca ceilalti fac ce pot in conditile lor, ca nu au aceeasi energie psihica ca si mine, ca prioritizeaza altfel. Sau nu prioritizeaza ca nu li se pare important. Sau o mie de alte variabile care fac ca ei si situatia lor sa fie diferiti de mine si caruselul asta in car ma invart.

Nu am niciun drept sa ma intreb de ce altii nu pot in conditiile in care eu pot. Nici unul. Si imi cam vine sa imi cer scuze pe aceasta cale. Fiecare face ce poate. (Bineinteles, tot nu pot scuza comportamente de genul „atata pot / stiu, nu ma intereseaza sa fiu mai bun”. Vorbim de altceva acum.)

Asa ca de cateva zile, de cand m-a izbit in fata chestia asta, incerc din rasputeri sa imi contrôlez modul de a reactiona la anumite situatii si conversatii. Mai am drum lung, dar incerc zilnic. Cand nu-s prea praf din cauza de copii.

Omul cat traieste tot invata. Mai ales despre sine.