De cand cu doi copii, faptul ca nu am timp sa fiu singura ma apasa si mai tare. Cireasa de pe coliva a fost boala si moartea lui Worf si sentimentul ala puternic ca am dat gres fata de o fiinta care era responsabilitatea mea, dar eu nu am reusit sa observ la timp anumite semne. In martie chiar era sa cad in depresie.
Nu vreau „timp pentru mine” ca sa imi fac unghile, sa ma duc la piscina sau sa ma uit la seriale. Vreau timp pentru mine sa fiu singura, cu porcusorii un pic, fara bipezi mari sau mici in jur. Unde-s bipezi, sigur apare si o nevoie sau o intrebare cand tot ce vreau eu e sa fiu singura.
Nu ma deranjeaza nici sa fac diverse prin casa in singuratatea mea, dar sa nu fie cu sula in coaste. Ba chiar imi face placere sa reorganizez si aranjez fara intreruperi. Organizez si mintea mea obosita in acelasi timp.
Din aprilie am cele 55 de minute zilnice ( de fapt de luni pana joi) de singuratate. Uneori ma mai intrerupe Die Baben (baba scarii), dar scap repede de ea. Si uneori sunt atat de productiva in cele 55 de minute incat nu-mi vine sa cred.
De pilda, intr-o zi am reusit sa bag la spalat, sa pregatesc cina pentru copii, sa ma ocup de porcusori, sa golesc masina de spalt vase si sa strang ceva de prin casa. Iar in tot timpul asta am putut sa imi aud gandurile neintrerupte. Oau!
De amagit nu ma amagesc, ca am nevoie de mai multa singuratate decat asta. Sper pe la anul sa pot beneficia de cateva zile singura cuc pe undeva. Si cand zic singura, pai chiar asta vreau sa zic. Nu iesire cu fetele, nu iesire cu barbatul, ci iesire cu mine. Deja am inceput sa fac incantatii ca sa mi se alinieze planetele.
Deocamdata, ca si cum nu aveam nimic de facut, m-am mai apucat de un blog. :))))))
Ce voiam sa va mai zic e sa nu interpretati asta ca pe o plangere. Am ales sa imi cresc copiii intr-un anume fel, imi asum. 😉
Amu’ va las ca e gata pauza de masa si mai am oleaca de munca.
Jurnal de Belgia 