Aud expresia asta destul de des de la oameni care au suferit o forma de abuz in copilarie, si nu numai. De la parintii lor. Apoi cauta scuze. Scuze care nu ajuta nimanui. Opinia mea, normal. Si explicatiile mele cu care nu e musai sa fiti de acord.
Facem copii. Vin pe lume si avem impresia ca sunt proprietatea noastra, ca avem o groaza de drepuri asupra lor si ca ei au o groaza de datorii morale fata de noi. Doar ca… De ce i-am facut?! Ca sa perpetuam specia? Ca sa respectam religia? Ca sa ne aduca un pahar cu apa la batranete?
Oricare ar fi motivul, noi nu avem drept de viata si de moarte asupra copiilor nostri. Cica suntem fiinte rationale si evoluate care, pe masura ce trec generatiile, invatam tot mai mult si mai bine sa ne controlam anumite porniri instinctuale, cum ar fi cele agresive. Clar nu ne iese. Doar ca bine ar fi sa ne tratam copiii cu respect, daca dorim respect de la ei.
Daca ii tratam cu agresivitate si violenta, singurul retur va fi cel dictat de frica. Si nu voi relua aici teoria cu bataia care nu e rupta din rai si cu problemele noastre pe care le punem in carca lor cea mica si vulnerabila.
Ca parinte consider ca am o multime de obligatii si niciun drept. Sau putine drepturi asupra vietii copiilor mei. Oricum, trebuie sa imi screm creierii destul de mult ca sa pot gasi aceste drepturi. Dar obligatii pot incepe sa insir imediat.
Printre obligatiile cele mai importante e si aceea de a ma imbunatatii in pemanenta, de a tine pasul cu ei. Eu sunt exemplu pentru copiii mei. Este datoria mea sa fiu un exemplu bun, daca tot i-am adus pe lume pentru ca am vrut eu, nu ei. Asa ca asta cu „fac ce pot / stiu”, e doar o scuza.
As fi putut sa fac ce am vazut in copilarie. As fi putut, ca asta am stiut. Si totusi m-am uitat in jur, m-am uitat in mine si am zis ca nu e bine. Ca pot face mai bine pentru copiii mei. Ca am datoria sa fac mai bine pentru ca scopul generatiilor care se succed e evolutia, nu stagnarea sau involutia.
Normal ca nu toata lumea are acces la informatie si normal ca asta nu e un indemn sa nu ne iertam parintii. Nu e deloc sanatos sa adunam furie in noi. Dar nici sa gasim scuze ieftine.
Daca ne ascundem in spatele scuzelor, lasam probleme nerezolvate. Si aceste probleme vor iesi la suprafata in relatia cu copiii nostri. Plus ca vom adopta exact aceeasi atitudine de „fac ce pot si stiu, depasirea limitelor mele e ceva ce nu ma priveste / nu am timp / nu pot”.
Recunoasterea si acceptarea sunt alta mancare de peste. Anumite lucruri s-au intamplat. Astia au fost, astia suntem, copiii nostri vor fi cum vor fi. Nu putem schimba nimic, anii copilariei care nu au fost cum trebuie nu se mai recupereaza vreodata. Putem imbunatatii ce a ramas daca acceptam ca trecutul a existat si nu a fost roz. Ignorand problema nu o facem sa dispara.
Daca ne ascundem dupa degete, in scuze ieftine ne vom trai restul vietii. Vom continua sa rationalizam, sa bagam sub pres si repetam cercul vicios.
Niciun parinte nu e perfect, dar scopul nostru in viata ar trebui sa fie autodezvoltarea personala. Pentru noi si pentru cei pe care i-am adus pe lume.
Oricat de misto e manichiura, bataturile nu dispar de la oja.
Jurnal de Belgia 
Nu’s de ce dar simt ca e si pt mine articolul asta.
In rest, daca vrem sa traim mai bine e musai sa facem un pic efort fiecare :), nu de cautat scuze.
P.S. inca imi mai descopar furii, si incep sa cred ca toata viata o sa trag de pe urma astora.
Ma bucur ca am ocazia sa citesc ceea ce gandesti si exprimi pentru ca esti un element important in constientizarea unor realitati! multumesc!