Liniște

Îmi iubesc copiii. Nespus de mult. Ca (aproape) orice mamă.

Dar cel mai tare îi ador când dorm. Simultan. La prânz, în weekend.

E așa fain să pot bea o cafea în liniște. Chiar dacă sunt anchilozată cu ei lipiți de mine pe canapea.

Cumva momentul ăla glorios în care au adormit amândoi e o victorie în fața vicisitudinilor vieții de mamă de urlători mici. Mă simt așa mândră de mine când îi văd că au picat amândoi aproximativ de-odată încât mai că îmi vine să mă iau în brațe și să mă pup. Bineînțeles, nu o fac că nu am cum – copiii dorm pe mine.

De fiecare dată când îmi iese schema, fac o poză. Cred că îmi voi face un album cu ei dormind așa pe mine, simultan.

Uneori îi mai parchez în cameră cu gândul să mai mișun și eu prin casă. Sunt sancționată repede de Glad care se dezmeticește și, în buimăceala lui, încearcă să coboare din pat. Brusc liniștea mea se transformă în concert mirobolant de urlete – ale lui că s-a speriat (nu prea are cum să se lovească) și ale ei că a fost trezită de urletele lui.

Așa că, deși sunt o fire aventuroasă in general, în astfel de momente nu îmi asum riscuri.

Normal că sunt și zile în care nu mi se aliniază planetele, dar sper să fie din ce în ce mai rare.

Pe această cale, aș dori să îi mulțumesc lui Glad care, de bună voie și nesilit de nimeni, de pe la vreo 11 luni a început tranziția la un singur somn pe zi. La prânz, vreo două ore.

Amu mă întorc la cafeluță și la liniște. Cred că mai durează măcar jumătate de oră.