Jurnal de Belgia · Jurnalul unei mame imperfecte

Buton de pauza nu exista

Imi amintesc ca avea Malvina vreo 3 saptamani. Urlase cateva ore si, in sfarsit, adormise. Eu stateam cu telefonul in mana, in semi-intuneric, si plangeam pe muteste gandindu-ma ca imi vreau viata inapoi.

Avea Glad cateva saptamani. Era inca ciudat seara la culcare ca nu cazusem de comun acord la ce ora e cel mai bine sa se culce. Eu eram ocupata cu orele cu el si simteam ca pierd din viata mea cu Malvina. Il dadeam huta pe mingea de fitness si plangeam in soapta gandindu-ma ca ce mi-o fi trebuit un al doilea copil.

Deja vad ceva sprancene ridicate. Culmea, ma indoiesc ca de la femei care nu au simtit niciodata asa ceva. Aproape sigur de la mame care isi reprima atat de bine astfel de sentiment incat li se pare absurd ca exista (si) in altii. Noi nu vorbim despre asa ceva. Mamicia e doar roz cu norisori pufosi. Sentimentele nu se exprima, mai ales astea „rusinoase”.

Zilele astea ma simt in pragul unei usoare depresii. Mai multi factori cumulati, dar senzatia acuta e de sufocare. Am impresia ca copiii astia doi nu stau decat calare pe mine, lipiti de mine, in sufletul meu, oricand si in orice pozitie.

Bineinteles ca nu e chiar asa, ca doar ei sunt la cresa / gradinita si eu la munca. Si ca apoi avem nevoie sa ne incarcam unii de altii. Dar asta e senzatia mea. Mai am un pic si abia respir. Si imi doresc o pauza care, din motive evidente de alaptat plod de un an, nu se poate.

Imi asum deciziile luate, asta apropo de alaptat si dormit impreuna, dar asta nu inseamna ca nu am momente in care imi vine sa plec si sa tot plec.

Vorbeam cu o prietena ieri. Pe Facebook, normal, ca altfel de viata sociala mai greu in astfel de perioade. Culmea culmilor, mi-a zis ca o apuca sentimente similare uneori. Si ca, apoi, se simte vinovata.

Deci, ce sa vezi?! Nu sunt singura care se sufoca, care vrea o pauza! Dar noi nu vorbim despre asa ceva. La noi mamicia e o chestie roz cu nori pufosi.

Si daca indraznesti sa spui ca te sufoci primesti tot felul de raspunsuri pline de empatie (sunt extrem de sarcastica!) care te fac sa intelegi de ce unii sunt permanent nefericiti – pentru ca sunt in negare ca doar „e rusine” sa gandesti si sa simti anumite lucruri.

„Gandeste-te ca altora le mor copiii si nu mai apuca sa ii tina in brate.” / „Cresc ei mari si pleaca de acasa si o sa-ti fie dor de ei si o sa-ti para rau ca ai gandit asa.” / „Cum poti sa spui asa ceva?! Copiii sunt un dar de la Dumnezeu!” etc. Si nu mai continui ca intru in depresie din alte motive. (Nu doar ca mi se induce un sentiment de vinovatie pentru sentimentele mele, dar ar trebui sa ma simt vinovata si pentru copiii bolnavi ai altora…)

Ce vreau sa va zic de fapt? Ca sentimentele si emotiile voastre nu ar trebui sa fie veci motiv de rusine. Ca sunt normale. Gasiti-va prieteni sinceri cu care sa puteti sa vorbiti si care a nu va raspunda doar de dragul de a zice ceva nepotrivit. Daca nu merge, gasiti un psihoterapeut. Dar nu intrati in negare si rationalizare. Si nu cadeti in plasa imaginii mamiciei de roz cu nori pufosi!

 

 

Reclame

10 gânduri despre „Buton de pauza nu exista

  1. azi fac treij’ de ani de maritis si am baiat de 28 de ani. crede-ma ca si-acum, dupa atatia ani, cand ma gandesc la multele momente grele si f grele de mamicie de asta bebelusheasca, ma ia depresia instant. extrem de greu sa-ti reprimi adevaratele trairi, si de ce-ai face-o?
    sau poate nu suntem noi chiar mamele-eroine de dat exemplu? ceea ce-i f ok, nu trebuie sa fim neaparat miezul.
    te imbratisez, poate te-ajuta!

    1. La multi ani!
      Sincer, eu vreau sa fiu data drept exemplu. Din ala din categoria „uite, ca simte si altfel si nu ii e frica sa vorbeasca despre asta”. 😀 Ca m-am saturat de bloguri care baga mamele in depresie.

  2. Astăzi m-a cuprins și mai tare dorința de pauza. Fii-miu a dormit azi noapte f rău, sau poate el nu, dar s-a foit mAi des de fiecare 10 minute și ma tot lovea. Plus ca de dimineața vrea numai in brațe și plimbat. Acum l-am pus sa coloreze. Nici nu am cu cine sa îl las și sa plec măcar vreo 2 ore, dar eu nici nu sunt ok, încă,cu ideea de a pleca fără el. Asta e și un motiv pentru care mi-e groaza de al doilea copil, nu știu dacă as face fata nici măcar fizic. Și e plin, dar plin de mame perfecte și pline de energie.

    1. Stiu ca suna ciudat, dar jur ca e mai usor cu doi. Sau mai bine zis, cumva la al doilea e mai usor. Parca se mai ia si cu sora-sa. Fac baie impreuna, eu apuc sa ma spal singura. Doar un exemplu.

  3. Cat am mai cautat eu butonul asta de pauza…si nimic. Ce pt sa spun este ca acum la 6 ani cea mare și 3 ani cea mica mai apare câte o „idee” de buton, în sensul ca se joaca și singure (o jumate ora și eu beau o cafea/apa orice fără sa îmi sara
    cana din mana la fiecare minut) 😁. Și deși amândouă sunt la grădiniță pana la ora 16.00 și eu la serviciu tot cama pana la aceeași ora, viata mea e tot pe undeva printre jucării, caiete, pampersi, alăptat (cu ultimul aspect sunt deja în vizorul rudelor ca deh… E rușine ca e fetita mare 😂😂😂). Aștept sa apară butonul și când îl vad va anunț 😆. Eu am spus tuturor care ma întrebau cum e cu 2, ca este și frumos, dar este si extenuat și uneori ma refugiez în baie ca să prind un moment de pauza de la „frumusețea” asta.

  4. Mirona , foarte bine le spui , exact ce simt si gandesc si eu dar nu ma pricep la asezat in pagina. Sunt mama de 2 , 4.5 si 1.8 ani si fara ajutoare . Tot de mine stau lipiti , tot de la mine vor lucruri.Ii trimit of course si la taica-su dar nu vor sa se duca si nici el nu se grabeste sa ii ia.
    Eu le zic foarte sincer adevarul in fata tuturor celor care au curiozitatea sa ma intrebe ceva de pe acasa (prieteni …cu care ne devem din an in paste ca n-avem timp , colegi de la munca) . Raman cu gurile cascate ca am curajul sa spun lucrurilor pe nume , probabil mi-am luat si niste priviri si comentarii dar nu prea imi pasa .M-am educat sa nu imi pese . Le spun pentru ca lumea face copii asa fara sa stie exact ce implica , fara sa fi avut mai intai curiozitatea sa afle. Si ii fac nepregatiti si ii „strica” cu fricile cu bataie cu „tu nu esti in stare” si uite asa alta generatie cu sechele. Le spun ca sa stie barbatii care au deja copii, sau nu ,ca ar trebui sa dea si ei o mana de ajutor ca sotiile nu sunt sclave , le spun fetelor ca sa stie ca ar trebui sa se uite atent daca barbatul de langa ele e daddy material sau or sa devina mame „singure”.E destul de greu si cu un tata implicat apoi cu unul imatur. La mine episoadele astea cand imi vina sa las tot si sa plec sunt macar o data pe saptamana in ultimii 4 ani . Poti sa zici ca sunt nebuna dar mie relatia de mamicenie cu copiii de sub 3 ani mi se pare asa , ca atunci la prima iubire cu fluturi in stomac si inocenta si totusi individul nu e cel mai potrivit pt tine si te face sa suferi , vrei sa te desprinzi si nu poti ca esti amorezata de vezi numai inimioare si el mai invarte cutitul un pic in rana .Noroc ca timpul trece si copiii cresc si e un pic mai bine mai incolo

  5. Ridic si eu doua degete.

    Dupa ce s-a nascut Maria, acum 14 ani, am realizat ca barbatul de langa mine, desi spunea ca vrea cel putin patru copii, nu se descurca nici macar cu unul. Pe Maria am crescut-o singura – cu exceptia a 48h cand a trebuit sa plec la o conferinta. Cand avea vreo 9 ani si trecuse de faza “cute”, mi s-a facut dor de bebelusi, mila de “el” si … a apucat Maria sa-i spuna invatatoarei la scoala ca ea de Craciun vrea un fratior sau o surioara.

    A venit o surioara – si o noua experienta de “mama singura”. Eu mi-am agatat cariera in cui, el s-a ridicat pe cele mai inalte culmi. Culmea, cu nevasta si doua copile bine crescute, cuminti si cu rezultate bune la scoala.

    Sa nu faceti ca mine. Nu mai cred in butonul de pauza. M-am obisnuit asa, cu alergatura si sufocarea si lipsa de “five minute’s peace”… si ar fi trebuit sa ascult de mama si sa nu fac copii pana nu eram sigura ca am cu cine sa-i cresc.

    1. Sunt sigură că am cu cine sa îi cresc. Nu e asta problema. Dar ei tot la mama lor trag. Oricum, e mai bine. Ajută mult sa scot din mine.

  6. Noi am venit in Belgia acum 2 ani, cu un copil de 6 luni si unul de 13 …ani:). Pentru mine refrenul zilnic este ” nu mai pot”. Ma ajuta mult sa.l verbalizez, desi mai pot, ca nu am incotro. Cu un adolescent si un bebe ultra ultra urlacios si lipicios, am ajuns de multe ori in ultimii doi ani la capatul puterilor. Si am un sot suta la suta implicat, dar am ajuns sa cedam pe rand de oboseala. Fara bunici, fara o pauza cat de mica, am simtit de multe ori ca se darama sandramaua. Dar…parca incepe sa se vada putin soarele…a ajutat sa ne vaitam si sa vorbim unul cu altul despre ce se intampla cu noi. Nici eu nu mai citesc de mult bloguri de mame fericite care sigur vor schimba lumea…bravo lor…Copiii sunt minunati si stiu ca suntem acolo pentru ei. Zen sau nu, ramanem pe pozitie

  7. Eu pt astea consider ca sotul tre sa „fie” prezent.
    Vai de cine trece prin toate singura …

    P.S. eu sunt din aia ce m-am intors mai devreme la munca cu bucurie 😀 😀

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s