De ceva (multă) vreme nu mai citesc bloguri de parenting. Am rămas la vreo două: unul care încet, încet se transformă în ceva ce nu mă mai atrage și altul care devine blog de parenting ușor, ușor.
Dar îmi mai cad ochii pe tot felul de articole de pe „bloguri de parenting” și neuronii mei fac puțin cu capul. Și să vă explic de ce…
Am ajuns să împart blogurile de parenting in câteva categorii mari și late:
Bloguri scrise de mame / tați care se documentează și chiar înțeleg ce citesc, care scriu de plăcere și care, atunci când înșiră teorii de parenting, exemplifică cu ograda proprie. De obicei, astea mai și explică riscurile unor anumite metode, nu generalizează, încearcă o abordare echidistantă. Sunt puține rău în marea de bloguri de parenting.
Bloguri scrise de mame / tați care nu prea înțeleg cum stă treaba cu psihologia copilului, care au impresia că ce aplică ei merge uns în toate familiile și la toți copiii. De prisos să mai zic că mulți nici nu știu care e diferența dintre răzgâi și limite sănatoase sau ce impact poate avea o anumită metodă asupra copilului. Dar înșiră niște „adevăruri supreme” de te lasă mască.
Bloguri scrise de unii care au sau nu au copii, dar își doresc cu ardoare să facă bani din blogging. Genul ăla de blog de parenting de doi lei care traduce pe genunchi în baie articole îndoielnice de prin tabloidele englezești, care nu citează surse, care… Din păcate, astea sunt cele mai numeroase și cele mai citite per ansamblu pentru că ne lipsește educația căutării unor surse credibile.
(Uite așa se supără jumătate din blogosferă pe mine și mai bine de jumătate din mamele cititoare de bloguri. Stați liniștiți, am descris ultima categorie strict din invidie. Not!)
Și ce legătură e cu titlul?! Că doar nu m-am prostit așa de tare să pun titluri aiurea doar ca să atrag public!
Cred că peste 90% din blogurile astea nu conțin articole despre situații în care mama blândeții și răbdării nu are efect. Situațiile alea în care negociezi și negociezi cu toddlerul și până la urmă ajungi la îmbrăcat cu forța (că pijamaua e murdară) ca să ieșiți pe ușă să ajungeți la timp la școală.
Sau articole în care să se vorbească despre copii nemâncăcioși (pe măsura așteptărilor noastre), dar sănătoși. Despre mărimea porților minime acceptabile pentru un copil așa mic, despre mofturile specifice vârstei, despre toate chestiile astea normale care sunt… normale!
Sau postări în care să se explice cât de normal e ca un copil mic să nu doarmă fără treziri o noapte întreagă. La fel de normal cum unii dorm așa de la câteva luni.
Știți care sunt efectele acestei iresponsabilități crâncene?! Mame care pică în depresie pentru că ele aplică metodele alea și „nu le iese”. Copiii lor tot fac tantrumuri, tot nu mănâncă cât se așteaptă vecina sau soacra și tot nu dorm toată noaptea.
Rămân surprinsă de fiecare dată când aud „credeam că doar ai mei fac așa și chiar mă întrebam ce fac greșit”. Nu faceți nimic greșit! Greșeala e pe blogurile pe care le citiți că se opresc din scris fix înainte să ajungă la real life. Real life în care normalitatea e aia a copiilor cu tantrumuri, mofturi la masă și somn întrerupt și a părinților care uneori se mai răstesc, își pierd răbdarea, iau copilul pe sus etc.
Nu că a-ți pierde controlul e ceva ce trebuie trecut cu vederea. Doar că suntem oameni, nu roboți. Și atitudinea sănătoasă e să ne cerem scuze și să încercăm să facem mai bine data viitoare.
Dar e greu când impresia generală e că doar noi „greșim” într-o mare de mame perfecte.
Cred că ar fi cazul că bloggerii să devină mai responsabili. Sau cititorii mai selectivi.
Jurnal de Belgia 
Pai si ne lasi asa? Nu ne zici ce bloguri citesti? 🙂
Nu zic. Că nu-s convinsă nici de ele.
Bine, pe mine mă conving doar alea scrise de psihologi. 😂
eu am mai scris depsre crizele si nervii alor mei dar cum eu n am asa audienta si nici de parenting nu ma recomand a fi nu stiu ce efect au. dar tot am primit reactii precum: uff, si la noi e la fel si ma simt bine sa stiu ca e si la altii asa. in specal legat de cel mare.
si tot pe bloguri sau chiar pe site uri de ”specialisti” am gasit tot felul de situatii si recomandari. dar cand am intrebat pentru ce varsta sunt valabile nu mi s a mai publicat comentariul. pentru ca intr un fel vorbesti despre un copil de 3 ani si altfel despre unul de 9 sau mai mult.
de fapt de pe la 6 ani se zice foarte putin ca e mai usor sa scrii despre cei mici cand de fapt e atat de dificil cu cei mari.
După ce am devenit mamă, am trecut la rândul meu prin multe etape: am fost ba fricoasa, ba experta, ba perfecta, ba cea mai groaznica mama din lume. În functie de experienta, fiecare mama e într o anumită zonă… Și cum e tare greu sa recunoaștem că nu suntem perfecte… Auzim doar despre ce se înscrie în
Categoria de „succes”!