Cat de teama ne e de parinti?

Multa vreme am crezut ca doar relatia mea cu figura materna centrala (bunica, in cazul meu) e una bazata pe teama. Pardon! Ca doar in familia noastra functioneaza lucrurile asa. Doar ca incet, incet, imi dau seama ca intreaga noastra generatie are fix acelasi model de relationare cu parintii. Mai sunt si exceptii, ce e drept.

Bineinteles, gradul de teama din relatie variaza mult de la o familie la alta. Daca la noi „pedeapsa” era o chestie vulcanica, cu rabufniri de cele mai multe ori violente, la altii e totul mult mai subtil cu o aparenta de grija pentru sentimentele celorlalti.

Vad asta la apropiati, pe grupuri de Facebook la necunoscuti. Vad asta cam peste tot.

De teama sa nu rabufnesca parintii sau de teama sa nu se bosumfle, facem anumite chestii (mai multe sau mai putine) cum vor ei. Nu le spunem direct ce credem ca e bine sau nu pentru noi ca sa nu se supere. O dam ocolita, facem cum spun ei si suntem nefericiti, facem cum vrem noi si ei tot nefericiti sunt.

Mai tragic mi se pare cand ne sacrificam proprii copii ca sa raspundem acestui model de relatie parentala. Nu luati acest „sacrificam” ad literam, ca nu ii taie nimeni. Dar, psihologic, le ignoram nevoile pentru o anumita perioada ca sa fie liniste si pace in casa. In unele familii mai mult, in altele mai putin. In unele familii mai vulcanic, in altele mai subtil.

Am vazut de nenumarate ori expuneri de genul asta pe grupuri. O mama frustrata ca mama sau soacra ei fac cum le taie capul cu nepotii si o multitudine de alte mame care vin din spate si ii zic sa taca ca doar vizita nu dureaza o vesnicie.

Nu conteaza ca copilul trebuie sa manance la orele lui si sa doarma cand ii e somn daca buni are alte planuri. Iar noi tacem din gura ca sa nu se supere buni.

Ce daca sunt multe avertizari medicale sa nu ii punem fularul pe gura si nas? Se supara bunicii daca ii contrazicem.

Exemplele pot continua la infinit. Inclusiv cu activitati pe care ar trebui sau nu sa le faca un copil mic.

Problema e ca transpunem fix acelasi model de relatie bazata pe teama si in relatia cu copiii nostri. Pentru ca pe asta il stim. Pentru ca, mai ales daca avem un caz subtil in familie, nu ni se pare nimic aiurea ca la 30-40 de ani noi inca ne temem sa nu o suparam pe mama sau pe tata.

Multi confunda teama asta cu respectul fata de parinti. Ei, va frang inima! Asta nu e respect. Tot teama se cheama. Respect e atunci cand nu imi este teama sa informez parintii de decizia mea referitoare la mine sau la copiii mei. O fac politicos si frumos, normal. Dar daca le provoaca suparare sau nu e chiar pe pofta inimii lor, suntem cu totii constienti ca e problema lor si ca sunt adulti perfect capabili sa isi gestioneze sentimentele.

Ca de multe ori in viata, multe cuvinte ne trec pe langa urechi, inclusiv cele ale ofiterului de Stare Civila care ne explica la casatorie ca familia de baza e formata din sot, sotie si copii.

Bineinteles, o parte din „vina” apartine si parintilor nostri care intretin o astfel de relatie. Dar cred ca e timpul sa pricepem, noi, ca generatie, ca ei nu se vor mai schimba, dar ca noi avem o datorie fata de sine si copiii nostri sa rupe lantul asta de relatii familiale bazate pe teama.

Asta e unul din motivele pentru care REFUZ sa imi pedepsesc copilul. NU vreau sa existe vreo urma de teama in relatia mea cu ei. Desi poate totnul meu rastit uneori face fix asta. Dar ma chinui din rasputeri sa diminuez. Daca ii induc copilului meu ideea ca relatia corecta cu parintii e una bazata pe teama, va intelege ca toate celelalte relatii asa trebuie sa fie. Si va pleca capul si se va supune oricui.

Asa ajungem sa facem tot ce ne cere seful de frica sa nu ne concedieze. Asa ajungem sa suportam bataile consortului de frica sa nu divorteze. Asa ajungem sa avem relatii de „prietenie” false in care ne e teama sa spunem exact ce gandim. Asa ajungem sa fim singuri si neintelesi, obedienti, depresivi etc.

Haideti sa ne asumam propriile decizii si sa pricepem odata pentru totdeauna ca e normal ca parintii sa se mai si supere. Se supara din primele noastre zile de viata. Se supara ca nu dormim toata noaptea, ca nu mancam cat ar trebui, ca nu vrem sa ne imbracam cu bluza verde, ca iar au intarziat la munca etc. Dar le trece! De fiecare data! Uite asa o sa le treaca si cand avem 30 sau 40 de ani. Pentru ca un parinte cu toate doagele acasa ar trebui sa ne iubeasca neconditionat si sa fie multumit ca stim sa ne cautam singuri fericirea.