Finele anului 2017 m-a prins intr-o faza antisociala. Rau de tot. Genul ala de moment in care m-as fi uitat la filme proaste toata noaptea, as fi dormit ziua si as fi mancat doar junk-food vreo saptamana. Si, bineinteles, nu as fi raspuns la telefon si nici nu as fi comunicat cu nimeni altcineva.
Doar ca… Ce sa vezi?! Am doi copii mici, fata de care am facut niste alegeri legate de alaptat si co-sleeping, deci mai trebuie amanat momentul de antisocialitate*. Asa ca m-am rezumat la a nu raspunde la telefon si a comunica cat mai putin posibil cu cei din jur. Parca am trecut cu bine de faza mea… Mai ales ca de doua zile copiii au reinceput cresa si eu munca. 😀
Apoi a venit sfarsitul de an. Si au inceput bilanturile si rezolutiile. Pentru altii. Ca eu de data asta am concluzionat ca nu isi mai au rostul astfel de lucruri.
Acum serios vorbind, 2017 a fost cum a fost pentru noi. Daca m-as apuca sa-l descriu, unii ar intra in depresie gandindu-se ca nu au reusit sa faca cate am facut noi. Sau altii ar zice ca pe langa cele marete realizate, as fi putut sa le rezolv si pe cele mai mici.
Eu ma declar multumita ca am nascut un copil sanatos (era la nastere, ca intre timp m-a invatat diverse despre tot felul de mici bolesnite despre care citeam doar pe grupuri: reflux, canal lacrimal infundat, dermatita atopica etc.), ca „am trecut peste” cezariana, ca am fost relativ sanatosi cu totii (ignorand virozele normale), ca chiar si cei care nu au fost sanatosi s-au refacut rapid si bine (vorbesc de porcusori aici), ca ne-am luat un apartament pe care „l-am nimerit cum trebui”… Si ca am reusit sa mergem si la mare, la soare. Nu mi-am terminat cartea, am pus pe pauza cursul de psihologie, dar le-om rezolva si pe astea.
Rezolutii nu mai pun pe nicio lista ca nu vreau sa ajung la finele anului si sa nu mai gasesc lista. Sau sa o gasesc si sa cad in depresie ca nu am facut aia si aia. Ce reusesc sa fac, de bine. Ce nu, inseamna ca nu le-a fost momentul. Probabil singura rezolutie ar fi sa nu ma mai rup in doua incercand sa le fac pe toate.
Tot ce imi doresc e sa fim cu totii sanatosi. Toti astia din ograda proprie: consort, copii, porcusori. Ca de cei care nu mananca din aceeasi oala cu noi nu-s eu responsabila. Degeaba imi bat gura cu cat de importante sunt fructele si legumele. Eu raman cu durerea de muschi, ei raman cu durerea in… Pardon! Cu nepasarea. Traiasca slana, untul cu adititvi si alte cele. Apropo, cartoful nu e leguma! Nici orezul!
No, bun! Ma intorc la munca. Promit sa revin cu o postare in dulcele meu stil clasic despre cum e sa iti cumperi un apartament in Belgia si despre vacanta cu doi copii mici in Lanzarote in decembrie.
La multi ani! Sa fiti sanatosi!
*stiu ca nu exista cuvantul!
P.S. Am fost „acuzata” prin anumite cercuri ca imi dau copiii la cresa de mici ca sa pot face multi euroi. 😀 Atat de multi avem ca pana si porcusorii de guineea beau sampanie scumpa. 😉
Jurnal de Belgia 
Orezul nu e leguma! Yeees!!! mama de cite ori am zis si eu asta….dar unde nu e, nici Dzeu nu cere. Ne racim gura de pomana. Hai la multi ani!
sa mi amintesc si eu mai des ca orezul si cartoful nu ”e” legume :). desi nu le consumam exclusiv, Doamne feri, dar simt ca trebuie sa mi amintesc.
Un an nou cu bune si cu sanatate! Cu doi copii mici nu e cazul de rezolutii, e vorba de supravietuire si pastrarea minților la purtător.