Jurnal de Belgia · Jurnalul unei mame imperfecte

Mirare

Ce mirare ca esti (fetita mea), ce mirare ca sunt (mama ta)! Cam asa s-ar putea traduce ultimul an din viata mea si a Bulbucului.

Cam de pe la 14 luni – 16 luni de cand a inceput sa mearga si sa vorbeasca (la ea s-au petrecut cam in acelasi timp chestiile astea), ma uimeste pe zi ce trece. Nu pentru ca ar fi mai desteapta sau mai mirobolanta ca alti copii de varsta ei, ci pentru ca eu o observ cu ochii mari cum isi construieste rutinele mentale.

Stiu sigur ca e un copil normal, ca orice alt copil de varsta ei. O fi avand unele inaintea altora, dar si altii au altele inaintea ei si pe la 5 ani deja nu o sa se mai observe vreo diferenta.

Ce ma uimeste pe mine zilnic e felul in care interactioneaza cu obiectele din jurul ei si modificarile subtile care apar. Solutiile pe care le gaseste la problemele ce-i ies in cale, inventivitatea creierului de copil nepervertiti de „asa se face, ca asa face toata lumea” ma lasa masca de fiecare data.

Regret momentele in care nu o pot lasa sa fie copil (fie ca ne grabim pe undeva, fie ca nu ma tin nervii de adult, fie ca…). Momentele alea in care formele de briose trebuie asezate musai intr-un anume fel ca sa alcatuiasc o anume forma. Sau alea in care tragem sosetele pe maini sa vedem ce se intampla. Sau cand incearca sa prinda intr-un anume fel 4 baloane cu o singura mana micuta.

In rest, ma uit siderata la toate celelalte momente. Tin minte unele care pentru un adult sunt evidente, dar pentru un copil de varsta ei sunt dovada ca ii merge mintea, ca ainteles la ce foloseste creierul.

Tin minte cat de dezinvolt s-a dus si si-a luat treapta de plastic de la baie ca sa isi aprinda becul in sufragerie ca nu vedea sa isi caute nu stiu ce jucarie. Pur si simplu i-a trecut ei prin capul ala carliontat ca nu ajunge la intrerupator si cel mai bine se cocota pe ceva…

Ma amuza maxim cand decide sa experimenteze cu haine. A stat o zi intreaga imbracata cu leggings flausati, pantaloni scurti peste, maieu, bluza si un anume pulover, sosete flausate antiderapante si manusi. In casa! In conditiile in care de obicei e in chiloti si tricou si incercam sa o convingem sa ia macar ceva pantaloni pe ea. Pur si simplu fata voia sa experimenteze cu hainele…

Imi vine sa ma dau cu capul de toti peretii cand o reped, cand ma ratoiesc la ea. Nu e normal, desi unora li se pare cat de poate de normal. Eu sunt adultul in relatia asta, eu am creierul dezvoltat, inclusiv cu partea rationala, ea acum isi creste neuronii, isi dezmorteste dendride si axoni si formeaza sinapse. Jobul ei e joaca si sa invete, jobul meu e sa o sprijin si sa ii asigur „a secure base” ca sa faca tot ce trebuie sa faca la varsta ei.

Ma uit la ochii aia doi albastri de sub claia carliontata si ma apuca plansul cand imi dau seama ca nu pot pastra ca amintire fiecare clipa cu ea. Nu imi doresc sa ramana mica, e in firea lucrurilor sa creasca. Dar as vrea sa imi amintesc mirosul ei, privirile poznase, micile prostioare… As vrea sa le strang ca amintiri in eprubete si sa le vad in vasul special al lui Dumbledore de cate ori am chef.

Are 2 ani si 8 luni si fiecare zi e o mirare. Ce mirare ca esti! Ce mirare ca sunt!

Anunțuri

4 gânduri despre „Mirare

  1. Eu am uitat mare parte din astea. Si ma intristeaza.

    (pantaloni scurti peste colantzi poarta si acum, intentionat, si la fel de intentionat se duce la scoala cu sosete diferite – sa fie ea speciala).

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s