Jurnalul unei mame imperfecte

Depresia unei cezariene neanuntate

Mie îmi place să îmi fac temele. Sa stiu ce ar putea să meargă prost ca sa nu ma panichez cand chiar merge. Dap, sunt freak control.
La prima nastere stiam ce putea merge rau cu alaptatul, ca despre acest aspect stiam ca belgienii nu sunt neapărat doxa de informatie. In rest, stiam ca poate sa apară icter, ca probabil voi avea epiziotomie etc. Intrebasem ginecoloaga înainte referitor la detaliile nasterii, moasele dupa au fost prrietenoase si de ajutor apropo de copil.
La a doua nastere am plecat deja cu un bagaj de informații serios, clar avea sa fie naturala bla bla bla.
Dupa 24 de zile de la a doua nastere îmi dau seama ca la ambele am comis o eroare. Nu am întrebat inainte ce ar putea merge rau fix la nastere. In capul meu clar totul ar fi trebuit sa meargă bine. Si in capul medicului, ca altfel mi-ar fi povestit de cezariana. Mai mult, nu îmi doream cezariana. Pentru mine era o operatie majora si atât si doream sa mă feresc de ea.
Si m-am trezit la 4 dimineata cerând sa mi se facă cezariana. Asta dupa ce medicii deja decisesera sa o faca.
M-am dus înspre sala de operatie supărată pe mine. Supărată ca eram obosita si ma intrebam daca asta a fost de fapt problema. Supărată ca am cerut ceva ce nu mi-am dorit.
Cand s-a născut Gulie m-a izbit ca nu il pot avea in brate imediat, ca nu stiu daca cauta sânul sau nu. Si habar nu aveam cand il voi putea tine in brate si cum ma voi putea ocupa de el. Plus alte o mie de întrebări legate de starea mea ulterioara.
Încet, încet mi-au raspuns moasele la toate întrebările. Dar primele care m-au linistit au fost fetele din grupul de suport virtual. De la ele am aflat ca nu e dracul chiar atât de negru si ca nu voi rămâne imobilizata cu lunile.
Apoi medicul meu mi-a explicat si ce s-a întâmplat. Si am realizat ca nu a fost vina mea. Ca nu oboseala mea a dus la cezariana. Ci faptul ca don’sorul e mai activ decât prevede legea. (Tot vina mea, ca doar cu mine seamănă la faza asta.)
Pana nu am reusit sa mă întorc in pat si sa ma dau jos din el fără arsuri si dureri, tot nu m-am simtit impacata cu situatia. Si tot furioasa am fost. Adica vreo 10 zile dupa. Furioasa ca nu m-am informat înainte.
Acum sunt bine. Cred. Sper. Nu stiu daca am acceptat pe deplin ca nu a fost asa cum am dorit si planificat, dar important e ca sunt perfect mobila. Cu usoare dureri de rigoare si intepaturi care ma fac ipohondra.
Urmari tot mai găsesc. De pilda, desi as încăpea in cei mai largi blugi ai mei, nu ii pot purta pentru ca m-ar strânge putin foarte aproape de incizie. Așa ca a trebuit sa îmi cumpar pantaloni adaptati.

Si nu o pot cara pe Bulbuc in brate. Mă macina. M-a măcinat din prima zi. Pentru ca fix joi seara înainte sa merg sa nasc am dus-o in brate de la cresa si ii spuneam ca in curând o sa o pot purta in manduca. Nu pot. Si asta îmi e cel mai greu sa accept. Mi-e dor.

De ce am scris toate astea?! Pentru ca sunt sigura ca mai exista pe undeva mame care nu au avut parte de nasterea dorita si care trebuie sa treacă peste urmările unei cezariene nesolicitate.
Da, contează ca „bine ca sunteti sanatosi amândoi (mama si copilul)”, dar asta nu ne anulează sentimentele si nici dreptul de a le avea si verbaliza.
Negarea lor sau faptul ca toata lumea iti spune sa nu te mai plângi ca nu a fost nimic grav poate duce la o depresie post partum de toata frumusetea. Așa ca nu tineti in voi.

P.S. Nu am nimic cu cezarienele. Doar ca nu era ceva ce mi-am dorit eu. Nu in acest moment al vietii mele.

Anunțuri

4 gânduri despre „Depresia unei cezariene neanuntate

  1. Acelasi sentiment, doar ca pentru mine s-a ajuns la cezariana pentru ca asa i-a fost dr mai usor. Mi se pare foarte greu cu cezariana. Eu si dupa 10 luni trag din cauza ei si am momente in care nu pot sta in picioare de durere, ca sa nu mai zic ca in acele momente de abia imi pot tine copilul in brate. Ca sa nu mai spun ca estetic este si mai nasol. Intrebarea daca eram sau nu capabila sa nasc natural o sa ma macine toata viata, din nefericire.
    Multa sanatate tie si minunilor tale

    1. Cicatricea mea e ca un fir de ata mai gros sub linia slipului. Chiar nu ma afectează.
      Îmi pare rau ca nu ti-a iesit cum ai vrut. 😞

  2. Și eu am născut natural primul copil, dar la al doilea a fost nevoie de cezariană. Doar că știam că așa va fi, prin urmare n-am avut probleme cu asta. Probabil că nici altfel nu mi-aș fi făcut probleme, fiind foarte tânără și neconștientizând multe lucruri. Acum, probabil, cu informațiile pe care le cunosc, cred că și eu aș avea oarecare probleme de acceptare și înțelegere.

  3. Ai realizat că nu ești cauza acestei nedorite cezariene. Asta contează. Efectele ei, depresia de după, vor trece. Adaptarea la situație se face de la o zi la alta. Poate îți amintești, am trecut acum câțiva ani (nu foarte mulți- în octombrie 2013) printr-o experiență similară. Doar că la mine a fost altă treabă. Am pierdut copilul la 7 luni jumătate. Cezariana s-a făcut în cea mai mare viteză. Lupta cea mai grea a fost după aceea. Fizic mă refăcusem repede, mai greu am luptat cu lactația care a depășit medicația ce trebuia să o oprească. Și cu durerea sufletească. Sunt bine, relativ împăcată, apelez neîncetat la înțelepciunea vârstei. Și mă bucur de faptul că am avut putere să ies la lumină iar.
    De aceea te susțin și mă rog, așa cum știu eu, fără popi și biserică, să fiți bine toți patru, iar tu să ai putere să răzbați, lupoaico!

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s