Adaptare, supravietuire, monstri in noapte…

De luni suntem acasa. Azi Gulie are o saptamana. Si azi am avut prima data sentimentul de „I feel good!” dupa a doua nastere…
Am insistat sa vin pe jos de la maternitate. Pe la jumătatea drumului m-am întrebat daca nu am exagerat. Aparent nu, ca am ajuns acasa intacta, fără sangerari pe cicatrice.
Diferenta fata de prima nastere: nu am fost in stare sa il car pe bebe, a fost in wrap la Mr. G.
Daca va intrebati cum a reactionat Bulbuc la toata aparitia asta noua in viata ei, va spun sincer ca noi încă pasim pe coji de oua in jurul ei.
Per ansamblu a reactionat mult mai bine decât ne asteptam. Am simtit o supărare acolo, dar sa zicem ca e gestionabila.
Pe de alta parte, ne întrebăm daca nu e si ceva mai adânc. Asa ca stam cu ochii pe ea ca pe butelie, avem grija sa ii acordam o grămadă de atenție si incercam sa facem totul cat mai usor pentru ea.
Si îmi amintesc des cuvintele unui psiholog american care zice ceva de genul ca daca nu ma ingrijorez ca as putea face ceva gresit, atunci clar fac ceva gresit.
Am avut si momente critice… Cu bebe care marti noaptea a miorlait destul de mult. Si Bulbuc care a fost clar deranjata in timpul somnului. S-a tot trezit plângând de cate ori miorlaia si el. Pana la urma pe la 6 au adormit amândoi lemn.
Miercuri s-a repetat faza, Gulie smiorcait fix la ora ei de culcare. Fata isi ia suzeta, câinele si se duce pe canapea la tat-su sa facă dodo. Mie îmi cade cerul in cap ca ma gândesc ca e supărată pe mine atât de tare încât nu mai vrea sa dormim împreună. Plâng ca o lauza ce sunt pana la 1 noaptea cand adoarme si Gulie.
La 3.30 Bulbuc apare înapoi, cere tzitzi si încearcă sa se culce lângă noi. De pe la 4.30 la 5.30 facem naveta pe canapea ca bebe nu se potoleste, ea vine dupa noi si insista sa stea cu mine. Parca mai îmi trece supărarea.
Dimineata îmi dau seama ca monștri sunt mai negri noaptea, fata doar a vrut sa se culce in liniste si a fost chiar desteapta sa facă asta, eu am bocit nu numai la gandul ca e supărată pe mine, ci si pentru nasterea ratata si cezariana neplanificata.
Joi noaptea am dormit lemn toti trei. Pardon! Gulie s-a trezit o data ca sa mănânce si i l-am pasat lui Mr. G sa il schimbe in alta camera ca sa nu o trezească pe Bulbuc. Pe de alta parte, Bulbuc s-a trezit de vreo trei ori sa „tzitzi”. Dar am dormit.
Vineri dimineata a fost toata un zâmbet si o joaca. Asa ca mai ca vad luminița de la capătul tunelului.
Gulie doarme… Chiar si singur, lângă mine si nu musai pe mine. E incredibil! Nu credeam ca se poate asa ceva.
Azi dimineata mi s-au scos capsele de la operatie, totul e ok. Pot misca relativ normal. Încă nu reusesc sa mă foiesc cum trebuie in pat. Nu ca mi-ar fi de folos, ca azi noapte am dormit sandvis intre ei doi. Si nu prea vad cum si unde m-as putea întoarce. 😂
Gulie a luat super bine in greutate, alaptatul merge uns la amândoi.
Asa ca uite de aia „I feel good!”. Mi-a revenit moralul. 😉 (Astept sa treacă si baby blues sa vedem unde ne situam raportat la o depresie post partum. Mr. G are încredere in moralul meu robust.)
Azi, desi as putea face o grămadă de chestii, am decis ca vreau sa mă plictisesc. Dar sa scriu pe blog tot nu m-am putut abtine.
Apropo de blog, sa stiti ca scriu textele pe telefon in OneNote. De aici unele cuvinte cu diacritice, altele fără…
Acum va las. Mă duc să mă mai plictisesc putin. 😁