Educatia copilului · Jurnal de Belgia · parenting

Despre tantrumuri la copii

Scriu, rescriu si ma razgandesc apropo de articolul asta de ceva vreme. Teama mea cea mai mare e ca nu o sa reusesc sa va explic cat de normale sunt aceste crize de nervi ale copiilor si cat de anormale (si de ce) pot fi reactiile adultilor. Si nu as vrea sa scriu „din carti”, ci aplicat ca sa se inteleaga cat mai bine.

Ce sunt tantrumurile? Pe intelesul tuturor, nu o definitie din carti de psihologie, tantrumurile sunt crizele alea de furie ale copilului mic in care brotacul se da cu fundul de pamant, urla de zici ca il tai cu fierastraul tocit, uneori si loveste in dreapta si stanga, arunca cu obiecte etc. Alea pe care de obicei adultii, altii decat parintii copilului, le privesc oripilati ca pe o dovada de razgai incredibila a copilului. De cele mai multe ori, motivele aparante ale tantrumurilor sunt hilare si puerile din punctul de vedere al adultului.

In general, tantrumurile apar dupa varsta de un an, cu un varf intre 2 si 3 ani, si se intind uneori si pana dupa varsta de 5 ani. Exista explicatii neuropsihologice pentru asta, nu detaliez aici.

Inainte sa continuam, haideti sa facem diferenta dintre razgai si comportament normal de copil mic. Bineinteles, din punctul de vedere al parintilor ciudati care isi trateaza copilul ca pe un partener, nu ca pe un supus fara drept de apel. Si va dau exemplele care imi vin mie in minte acum, cu mentiunea ca s-ar putea sau nu se potriveasca familiei voastre.

Un copil razgaiat e cel care se catara pe masa si face varza farfuriile tuturor pentru ca asa are el chef. Nu conteaza ca e in restaurant sau acasa cu invitati. Si daca incerci sa-l dai jos de pe masa face o criza de toata frumusetea. Bineinteles, nu e parintele cel care incearca sa il opreasca, ca parintelui nu i se pare nimic aiurea.

Un copil razgaiat e cel care loveste in dreapta si stanga pentru a obtine ce vrea, sub privirea amuzata-aprobatoare a parintelui.

Sau cel care injura si foloseste epitete de genul tembel, tampit, idiot, tot sub privirea parintilor care se minuneaza ce copil independent au.

Atentie! In toate cazurile, parintele accepta astfel de comportamente care, in mod evident, deranjeaza pe cei din jur. Motivele pentru care parintele le accepta sunt diverse. Pentru lucrat la ele de obicei e nevoie de interventia unui psiholog… De ce? Pentru ca, de multe ori, parintele accepta astfel de chestii ca sa nu isi auda copilul plangand, ca sa fie lasat in pace 30 de minute sa stea pe Facebook sau pentru ca i se pare cool ce face copilul.

Uneori sunt bunicii cei care incurajeaza astfel de comportamente lasand copilul sa faca fix ce vrea tocmai pentru ca nu suporta sa il auda plangand. Nu intru in detalii apropo de ce nu suporta, asta sa-si rezolve fiecare la psiholog. 😀

Un comportament normal de copil lasat sa aleaga si sa faca in limite decente presupune, de exemplu, ca daca plodul de 1 an si 8 luni refuza sa poarte sosetele in carut, bine impachetat in protectie, parintele il priveste amuzat si il lasa in plata sfintilor ortodocsi si catolici. Deh, nu o sa moara, ca oricum are picioarele protejate.

Sau un copil care se joaca cu mancarea din farfuria sa, fara sa o arunce in cap la co-meseni, e iarasi un copil cat se poate de normal.

Un copil care spune nu cand nu vrea sa faca ceva e cat se poate de normal. Dar nu imi spune „nu, idioato, nu vreau!”.

Sesizati diferentele?! Sper ca da…

Acum sa trecem la tantrumuri si cum se vad ele din perspectiva copilului si a adultului. Incepepm cu adultul, ca e mai usor de inteles.

Noi, adultii, nu facem tantrumuri. Oricum, nu in felul in care le fac copiii. Noi nu ne dam cu fundul de pamant si nici nu urlam ca din gura de sarpe. Pur si simplu ne descarcam altfel. Daca totusi vedem pe strada vreun adult care face asa ceva, clar are o problema. E ori needucat, ori nebun. Si clar nu face parte din categoria oamenilor cu comportamente normale.

Asadar, noua ne e greu sa acceptam un astfel de comportament de la copil pentru ca, in mintea noastra, tot deviant e. Daca mai adaugam si rusinea peste jena pe care o simtim cand vedem asa ceva, tabloul e gata. Clar facem noi ceva rau de copilul ajunge sa se comporte asa si ceilalti adulti se uita atat de crtic si acuzator la noi.

Ajungem sa ne fie rusine de un comportament normal al copilului si asta nu e chiar normal.

Credeti-ma, copilul trece prin ceva si mai nasol decat rusinea noastra. Copilul care face un tantrum e furios si speriat. Nu are absolut niciun control asupra emotiilor sale primare care il iau cu asalt si vor doar sa se descarce.

Nu, copilul care face un tantrum, nu o criza de razgai, nu urla ca apucatul pentru ca nu l-ati lasat sa rupa o poza (daca in mod normal nu are voie sa faca sa ceva). Foarte probabil a adunat nervi si frustrari peste zi si poza aia e doar un motiv de suprafata.

Din pacate copilul atat de mic nu stie sa isi numeasca emotiile, nu poate sa spuna exact ce l-a suparat. Noi trebuie sa ii ajutam sa invete sa le verbalizeze.

Orice situatie stresanta din viata copilului se va transpune in tantrumuri mai dese si mai puternice. Mutatul in casa noua, schimbatul scolii, aparitia unui frate, intelegerea faptului ca el nu are tata, reaparitia tatalui in peisaj care impune limite absurde, toate pot fi motive de agravare a tantrumurilor.

Ca sa intelegeti cam cum se simte un copil in mijlocul unui tantrum, va propun un exercitiu de imaginatie si o situatie putin absurda. Sa zicem ca veniti acasa nervos de la munca si ca vreti sa ii povestiti consortului ce vi s-a intamplat. Brusc, ca intr-un cosmar, va pierdeti capacitatea de a vorbi si aveti lapsusuri infioratoare. Nu va gasiti nici cuvintele, dar oricum nu ati putea sa le rostiti. Cum ati reactiona? Eu ma gandesc cum reactionez in vis si cat de data peste cap ma trezesc si mi se cam ia de la a ma gandi cum as reactiona intr-o situatie reala.

Cum „tratam” tantrumurile? Cu calm si rabdare, ca sa fac o sinteza…

In primul rand, trebuie sa intelegem ca tantrumurile la copii nu sunt un comportament deviant. Ba chiar sunt unul cat se poate de normal. Si faptul ca vecinii de uita acuzatori nu este problema copilului si nici a noastra nu ar trebui sa fie. Fiecare sa isi vada de borsul sau! Atat vreme cat nu va abuzati copilul, pot sa sune si la mama Politiei, ca nimeni nu are ce sa va faca! Cat despre rusinea voastra, stati calmi ca in cativa ani nu o sa isi mai aminteasca nimeni de pataniile astea.

Noi suntem adultulti rationali in ecuatia asta, persoana cu control asupra emotiilor proprii. Tocmai de aia noi trebuie sa ne pastram calmul.

Daca copilul incearca sa isi faca rau sau sa faca rau altora trebuie impiedicat. Il puteti imobiliza bland si ii vorbiti calm in tot timpul asta. Puteti sa-i oferiti alternativa – o perna pe care sa o loveasca, cuburi pe care sa le darame, reviste pe care sa le rupa, un mare plus pe care sa il foloseasca pe post de sac de box.

In cazul in care vi se permite, il puteti tine in brate. Daca va refuza si va goneste de langa el, lasati-l si nu insistati.

Ideea e ca trebuie sa transmitem mesajul ca emotiile sale sunt acceptabile, dar ca se mai poate lucra la maniera de exprimare. Nu, asta nu o sa inteleaga in mijlocul crizei, ca atunci e complet irational. Nu trebuie transmise mesaje de genul „vai, ce urat esti cand faci asa!” sau „cand urli in halul asta eu nu te mai iubesc”.

Parasirea copilului fara voia sa iarasi nu e o solutie. Ganditi-va la ce v-am rugat sa va imaginati mai sus. Mergeti mai departe si imaginati-va cum fix in mijlocul acelei crize sotul/sotia se intorc pe calcaie si pleaca. Cum va simtiti?! Nu uitati ca sunteti speriati si furiosi.

Distragerea atentiei nu face prea mult bine pe termen lung. Ideea e ca copilul trebuie sa isi elibereze emotia respectiva, nu sa o ingroape.

Putem cumva preveni tantrumurile? Sau macar sa le mai reducem numarul? Exista speranta!

In primul rand stabiliti reguli si limite clare. Daca copilul nu are voie sa se urce pe masa, pai nu are voie niciodata, nu in functie de dispozitia mea.

Incercati sa nu impuneti limite pe care voi nu le respectati. Nu puteti sa ii impuneti copilului sa citeasca intr-un colt si sa nu se uite la TV daca in timpul asta voi va uitati la Vocea Romaniei. Pe de alta parte, e perfect normal ca el sa nu aiba voie sa manuiasca cutite in timp ce voi aveti.

Limitele impuse sa fie doar cele necesare. De pilda, dupa umila mea parere, faptul ca Bulbuc nu vrea sa poarte sosete nu e motiv de razboi la noi in casa. Asa ca nu vad de ce as intarata-o cu asta. Dar cand ii spun ca nu are voie sa zgaltane custile porcusorilor, pai asta nu are voie nici azi, nici maine, nici peste 2 ani. Si poate sa se dea cu fundul de pamant pana nu mai poate.

Tot apropo de limite, fiti pregatiti pentru urlete cand nu ii convin. Asta e, nu a murit nimeni de la asa ceva.

Incercati, pe cat posibil, sa evitati situatile agravante. Respectati programul de somn si de masa (daca nu aveti unul, poate e cazul sa va ganditi serios sa instaurati). Evitati surescitarea copilului – timp prea mult petrecut in fata ecranelor, suprastimulare prin excursii prelungite la mall etc.

In cazul in care familia voastra trece prin situatii dificile, incercati sa ii explicati cat mai mult din ceea ce se intampla. Si fiti atenti la nevoile sale emotionale.

Inainte sa inchei as vrea doar sa mai subliniez un lucru. Comportamentul copilului in prezenta mamei poate fi cel mai sacaitor cu putinta. In ea are, teoretic, cea mai mare incredere. (Uneori mama este substituita de bona, situatie deloc dezirabila si pe care eu, personal, nu mi-as dori-o.) Alaturi de ea simte nevoia sa fie nesuferit si sa descarce tot. In lista urmeaza tatal sau alta persoana care ii este apropiata. Comportamentul copilului la cresa sau fata de babysitter poate fi complet diferit. De cele mai multe ori, chiar si cei mai plini de tantrumuri copii nu au nicio astfel de criza in timp ce sunt in colectivitate. Asa ca, draga mama, keep calm ca esti in linia intai!

Iar ca incheiere, va repet ca datoria voastra nu e fata de vecini, bunici, rude, necunoscuti de pe strada. Ei sa isi vada de viata lor! Datoria voastra e fata de copil si cresterea lui armonioasa ar trebui sa fie scopul actiunilor voastre.

Anunțuri

5 gânduri despre „Despre tantrumuri la copii

  1. da’ eu stiu romani adulti care fac tantrumuri: daca se face semaforul rosu fix in fata lor injura si trantesc si daca ar fi afara s-ar da si cu fundul de pamant ca uite ce i-o facut ala 🙂

  2. Sunt complet de acord cu ce ai scris. Am si testat diferite metode pe copilul meu. Au functionat numai cele in care ii vorbesc calm si ii povestesc ce s-a intamplat in minutele de dinaintea crizei si ii pun intrebari. Atunci se calmeaza si raspunde si imi spune ce l-a suparat.

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s