Bulbuc a mea e la faza la care refuza sa stea locului sa-i schimb scutecul. Am ajuns sa o alergam prin casa si sa o schimbam aproape din mers. Asta, bineinteles, cand nu se prezinta ea cu un scutec curat si servetelele la mine si cere sa fie schimbata.
Avand in vedere aceste conditii, cumva ma tem ca o sa se intample si accidente la un moment dat si ca o sa ies din casa cu vreo mostra de excremente de-ale fii-mii pe haine sau prin par. Pana acum am scapat.
Dar joi dimineata am trait o spaima mare.
Mergeam tacticoasa pe strada gandindu-ma ca am sanse mari sa nu intarzai prea mult la munca. Doar vreo 2, 3 minute. Reusisem sa las copilul la cresa dupa ce il alergasem prin toata casa ca sa ii schimb scutecul cu prima productie solida a zilei.
Cand ajung la intersectia dintre strada cu cresa si cea care ma duce direct la munca, ma izbest o duhneala de rahat. Dar ma izbeste. Si incep sa o simt din ce in ce mai puternica.
Creierul meu adormit intra in modul de panica, uita sa mai rationeze si declanseaza o cautare minutioasa a sursei damfului. Impulsul nervos se transpune intr-o miscare frenetica a palmelor care trag de rucsac, pipaie, trec prin par si se indreapta spre nas pentru amusanari.
Duhoarea din ce in ce mai puternica. Deja eram panicata rau si ma si vedeam ca in Mary cea cu vino ‘ncoace cu mostra de spuma de par maro intinsa pe undeva pe unde nu o vad.
Inainte sa ma fac cale intoarsa si sa ma duc acasa sa ma frec cu peria de sarma si sa spal tot de pe mine, vad in fata ochilor o vidajna in fata unui bloc. Usurare mai mare nu am simtit de multa vreme.
Apoi m-a pufnit rasul. Ca mi-am dat seama ca daca era sa fie ceva pe mine l-as fi simtit si inainte sa las copilul la cresa.
Uite asa a trecut norocul pe langa mine…
Jurnal de Belgia 