Sub domnia lui NU

In ultimile zile am inceput sa fiu din ce in ce mai constienta de cati de NU ii spun copilului meu. Sau cati de NU aude din alte parti. O fi din cauza capitolului de comunicare din cartea mea, o fi pentru ca am ajuns sa ma satur sa aud eu cuvantul asta…

Mai mult, incep sa fiu constienta de cat negativism pun in comunicarea mea de zi cu zi, cum sunt un fel de „Gica Contra” defensiv. Cam stiu de unde mi se trage, dar asta nu e o scuza. Constientizarea e primul pas, schimbarea urmatorul.

Imi amintesc ca am tot auzit opinii cum ca mari greseli fac nordicii astia ca nu le spun NU copiilor. Ca ce e asta, dom’le?! Un copil crescut fara NU se transforma intr-un dezaxat social care ti se urca in cap. Cumva multi asociaza educatia fara NU cu a lasa copilul sa faca exact ce are chef cand are chef, chiar daca asta inseamna ca se urca pe masa in restaurant si iti toarna farfuria cu spaghete in cap.

Pana una alta, copiii nordicilor par sa o duca cel mai bine. Ba chiar si nordicii o duc tare bine. In ciuda articolelor colorate aparute prin tabloidele engleze la adresa sistemului nordic de educatie. Inca nu am vazut poze cu adolescentii nordicii cu cracii in sus beti crita prin santuri… Dar cu englezii am vazut.

Revenind la NU in educatia copilului. Pana la o anumita varsta (undeva intre 18  si 24 de luni) copilul nici macar nu intelege negatia. Neavand limbajul dezvoltat, el gandeste in imagini. Cand ii spui sa alerge, cumva se va vedea pe el alergand. Cand ii spui sa nu alerge, nu o sa vada brusc semnul ala rosu de interzis peste imaginea lui alergand. Ci o sa se vada tot pe el alergand si NU ul din fata o sa fie ignorat.

(„Sa se vada pe el” e si asta mult spus. Nu intru in detalii, dar cam asta e ideea.)

Daca copilul se duce inspre o cana si vrea sa o apuce, degeaba i se repeta NU NU NU NU NU pe diverse tonalitati. Chiar nu o sa priceapa ce vreti de el. Este mult mai eficient sa luati cana din fata lui (nu smucit, nu cu nerv!) si sa ii explicati ca daca pica pe podea se sparge. Fara inflorituri, fara prea multe concepte pe care oricum nu le intelege. Cu siguranta nu o sa inteleaga din prima ce vreti sa insinuati. Va trebui sa ii repetati si data viitoare si multe alte dati viitoare pentru ca el e curios si vrea sa vada ce se intampla daca pune mana pe cana.

La copilul mic repetitia chiar pare a fi mama invataturii.

Mai mult, limitele si regulile care il privesc trebuie sa fie clare, scurte si puse intr-o maniera pozitiva. Adica fara a-l implica pe NU. Mai bine le puneti sub forma de permisiuni, decat de interdictii. Asa ajungeti mai repede la sufletul lui caci i se va parea ca are voie sa faca ceva, nu ca i se interzice ceva.

De pilda, una din limitele nostre de cand Bulbuc iese la plimbare pe strada este „Malvina merge pe trotuar, masinile merg pe strada”. I-o repet de ficare data cand da se treaca de bordura. Daca insista, o iau bland pe sus si o repun pe trotuar. Daca se crizeaza, ii distrag atentia cu ceva.

Limitele trebuie sa fie musai necesare. Adica nu impunem limite de dragul limitelor, gen „in camera de zi nu ne jucam ca facem deranj si ce o sa zica musafirii?!” (limita oricum prea lunga si cu multe concepte confuze). Copiii nu vor sta niciodata smirna, nu e treaba lor sa faca asta si nici nu se dezvolta armonios jucandu-se dupa regulile noastre de adulti.

Dar limita „Malvina poate deschide doar dulapurile care neblocate” este perfect acceptabila si are legatura cu siguranta ei. In unele dulapuri sunt detergenti, de pilda. Sesizati ca nu am zis „Malvina NU are voie sa deschida acel dulap”. Din contra, i-am oferit o limita care o lasa sa deschida multe dulapuri, mai putin doua. Adica are mai multa libertate si control decat in a doua varianta.

Eu, personal, vad o diferenta intre limita si regula. Limitele pentru mine sunt chestii peste care nu pot trece pentru ca tin de siguranta ei si a celorlalti, iar regulile sunt chestiile de programare de la care poate uneori mai facem rabat. De pilda „noi mancam la masa”. Uneori (rareori) noi mai mancam fructele si pe canapea uitandu-ne la porcusori). Dar in majoritatea timpului, noi toti mancam la masa, nu o oblig doar pe ea si eu umblu fleaura prin casa cu borsul in brate.

Sau programul de masa si de somn care, in general, e o regula. In vacanta ne mai adaptam, mai lasam sa treaca de la noi in ce ne priveste pe toti trei, nu doar pe ea.

Dupa cum spuneam, in ultimele zile am devenit cumva mai constienta de cati de NU folosesc cu ea. Si ma deranjeaza pe mine, ca sa fiu sincera. Asa ca acum sunt intr-un proces de reorganizare mentala in care incerc sa fiu foarte constienta de ce scot pe gura si sa-l elimin pe NU. Credeti-ma, cu un pic de efort este foarte posibil.

Ma gandesc ca poate si viata mea in general va deveni mai pozitiva daca voi intoarce interdictiile in favoarea noastra si le voi face permisiunii.

Incercati si voi si vedeti ce iese! 😉

P.S. Nu sunt de acord cu „copilul trebuie sa iti stie de frica”. Copilul nu trebuie sa-mi stie de frica, ci sa inteleaga ca ne respectam reciproc si ca asa cum eu nu-i incalc drepturile si libertatile, nici el nu trebuie sa le pe ale mele.

In acest context, mai zic doar sa nu va minunati daca un copil „carpit” acasa pocneste si el la randul lui pe altcineva. Nu vede nimic imoral in acest lucru.