Inca nu m-am trezit dupa mini vacanta petrecuta acasa cu Bulbuc. Dar asta nu ma impiedica sa va povestesc cum mi-am infometat „copiii”. Pe toti 5. Fara sa vreau. Dar asta nu e neaparat o scuza…
Miercurea trecuta am dus-o pe Bulbuc in vizita la tat-su la munca. Are omul si cantina, si loc de joaca cu nisip, asa ca e ideal de petrecut timpul pe acolo cu un plod explorator. Stiind ce fel de mancare se serveste la cantina, nici nu m-am ostenit sa iau ceva de acasa pentru pitica. Sigur se gaseste ceva si pentru ea. Si am avut dreptate: am gasit paste si fructe si cus cus si orez. Adica mergeam la sigur cu ele.
Numai ca… Bulbuc s-a trezit in mijlocul atentiei si a multimii. Si ea de felul ei e o exploratoare ocupata, care nu sta locului decat in cea mai profunda faza a somnului. Pe cale de consecinta a mancat fix cat sa-si ostoiasca foamea si apoi s-a asezat in dreptul intrarii, la loc deschis, si se hlizea la oricine trecea pe langa ea. Batea din palme, povestea, tot tacamul…
Apoi a adormit. Iar cand s-a trezit a dat cu ochii de nisip, topogan si leagane si dusa a fost.
Am mai avut o tentativa cu niste legume fierte un pic mai tarziu, dar nu a fost incantata. Si s-a grabit iar la joaca.
Asa se face ca pe la ora 3 cand am plecat de la locul faptei fata mea era lihnita de foame. Si si-a amintit brusc cand s-a vazut in carut fara alta activitate decat privitul in jur. Am pornit pe jos cu gandul sa intru la un supermarket si sa-i iau ceva de mancare.
Credeti ca a rezistat?! Cu 5 minute inainte de a ajunge in supermarket am parcat pe o peluza dintre blocuri si domnisoara s-a autoservit cu ceva lapte de la sursa. Iar cand am ajuns in Carrefour, a ingurgitat 2 pungute cu piure de legume intre rafturi. Fericirea ei, ca in conditii normale de viata nu vede asa ceva de mancare. Si s-a cam enervat cat m-am uitat eu pe etichete ca sa ma asigur ca nu au zahar sau aditivi.
Incidentul cu copilul infometat nu a fost unul izolat saptamana trecuta. Caci se pare ca am fost predispusa la infometatul creaturilor aflate in responsabilitatea mea… Bietii porcusori au avut si ei de suferit.
Vineri, pe 29 aprilie, am pus o comanda pentru pelete si scutecele pe care le folosim in custile lor. De obicei comenzile astea ajung in maxim 2 zile si eu mizam pe o livrare luni cand era Mr G acasa sa receptioneze.
Trece luni, trece marti, nimic. Miercuri am uitat complet pana pe la 5 cand am ajuns acasa cu Bulbuc. Imi aduc aminte, ma uit in cutia de posta, nicio instiintare cum ca om fi fost vizitati, dar nu am fost acasa. Joi a fost sarbatoare nationala, nu mi-am facut iluzii cu livratul. Partea dubioasa e ca pe site-ul DHL figura ca au trecut pe la noi la ora 17:45, nu am fost acasa si ne-au lasat aviz. Cu siguranta nu a fost asa, ca la ora aia eram acasa, iar aviz nu am primit. Pana la urma coletul a fost livrat vineri la un centru partener DHL de pe strada noastra.
Ca DHL e o firma de curierat cu probleme (cel putin in Belgia), nu mai e vreun secret. Dar eu am tot sperat sa-mi ajunga coletul cand era prevazut… Caci intre timp cei care au suferit au fost porcusorii: peletele lor s-au terminat oficial miercuri dimineata. Asa ca miercuri seara, joi si vineri dimineata au asteptat in van sa-si primeasca crantanelele. Si cum joi au fost magazinele inchise, nici alta varianta nu am avut.
Sa fi vazut ce priviri pline de speranta imi aruncau si cat de dezumflati erau cand vedeau ca nu vine nimic din cutia metalica. S-au multumit cu legume proaspete si fan, dar se vedea clar ca nu sunt fericiti.
Vineri pe la pranz cand am ajuns acasa cu coletul si am desfacut punga, mai aveau un pic si desfaceau o sampanie de fericire. Si ei, si Bulbuc, ca domnisoara s-a obisnuit sa-si ia o peleata din cutie cand le dau si lor seara. Ii plac de nu mai poate.
Mno, sper sa scap curand de sentimentul de vinovatie si sa nu fie nevoie sa-mi caut terapeut.
Jurnal de Belgia 