De ce ti-e frica nu scapi

Stiti vorba asta din batrani, nu ?! Tocmai pentru ca e foarte adevarata (nu, nu e misticism la mijloc, ci psihologie pura despre cum provocam intamplari care sa ne valideze credintele pentru a ne da dreptate), undeva in trecutul meu am decis ca nu imi e frica de nimic. Nici de inaltime, nici de saracie, nici de boala, nici de orice altceva.

Dar, bag sama, ca am decis cam tarziu, ca de ceva tot nu am scapat… De contabilitate, dom’le!

Ziceam eu mai de mult (nu am timp sa caut postarea) ca am ramas tare afectata de bonurile si bonuletele imprastiate prin toata casa cand eram mai mica si de vocea mamei care imi tot spunea sa nu le arunc ca s-ar putea sa fie de la vreo chestie contabila. Imi amintesc tot cu « caldura » de nopti de stat si scris balante, ca pe vremea aia Romania nu era inca informatizata si atat mama cat si matusa erau contabile destoinice ce lasau totul pe ultima clipa. Imi amintesc de muntii de dosare care erau peste tot prin casa si in care ne incurcam de fiecare data cand trebuia sa facem curat. Ca stai ca trebuie arhivate, ca parca ne trebuie sa mai facem nu stiu ce…

Cand a venit vorba sa-mi aleg viitorul, un singur gand am avut : nu contabilitate. Oricum, prea directionat tot nu am ales, ca am o diploma in psiho-sociologie, am lucrat in SRI (nu mai e secret de mult, scrie sip e LinkedIn!) si am sfarsit in Bruxelles ca umila secretara. Va rog, sesizati sarcasmul la faza cu “umila”. J

Revenind la contabilitate, dupa ce am terminat facultatea si o mai vizitam pe mama, ma cuprindea o fericire ascunsa ca nu o sa vad balante si bilanturi in casa mea cate zile am. Dar mi-a trecut cand m-am mutat in Belgia ! Si mi-am deschis numar de TVA si am decis ca e destul de simpla contabilitatea, astfel incat sa ma pot ocupa singura fara sa fie nevoie sa dau vreo cateva sute de euro pe an a altcineva. Asa ca acum am o etajera plina cu clasoare din 2010 incoace. Si cu ocazia gravidiei si, mai ales, a aducerii Bulbucului acasa, am ajuns sa am si un morman de hartoage nepuse in ordine si de-a valma pe care, atunci cand am inceput sa le descalcesc, mi-am pus mainile in cap si mi-am propus ca daca voi mai face vreodata vreun plod sa platesc un contabil sa-mi faca hartoagele.

Cand m-am decis sa-mi caut alt job si am gasit unul cu contract, m-a apucat fericirea ca nu o sa trebuiasca sa-mi mai bat capul cu contabilitatea proprie. Bine, doar un pic, ca am pastrat numarul de TVA in activitate complementara, dar nu e asa o mare harababura ca nu planuiesc sa am venituri si nici cheltuieli o perioada. Numai ca… O mare parte din noul job are legatura cu contabilitatea! Bugete, facturi, plati pentru 6 asociatii, dintre care una e un mastodont. Si exact acum imi prind urechile incercand sa aduc balantele pe zero, avand in vedere ca nu eu am facut contabilitatea anului trecut si ca a noastra contabila e genul care ne factureaza si 5 minute petrecute la telefon ca sa ne intrebe ea ceva.

(Inainte sa va intrebati cum de o absolventa de psiho-sociologie are voie sa se ocupe de contabilitatea unor asociatii inregistrate in Belgia fara a avea studii de specialitate, va spun doar ca belgienii nu-s asa intepati in fund ca si romanii si ca partea de baza a contabilitatii poate fi tinuta de oricine. Mai mult, sunt unele asociatii care nu au obligativitatea de a depune declaratii, bilanturi si alte cele si contabilitatea se tine doar in scop intern pentru bugetare. Dar tot contabilitate e…)

Asadar, iaca cum ma urmareste frica din copilarie/adolescenta! Acum ma intorc la bugetele mele…

P.S. Pe acelasi principiu cu „de ce ti-e frica nu scapi”, banuiesc ca am sa mor intr-o zi si pe patul de moarte o sa-mi dau seama ca nu am facut tot ce am vrut…