Succesul cere sacrificii

De vreun an, doi, cam de pe cand s-a lamurit lumea ca totusi avem o situatie stabila in Belgia, ca nu traim chiar de pe o zi pe alta si ca viata noastra merge inainte mai bine un pic (cel putin din punctul nostru de vedere) decat in Romania, mi-am auzit deseori remarci cum ca am fost puternica, desteapta si mai stiu eu cum si ca de aia am reusit. As vrea azi sa demontez acest mit. Si as vrea sa luati expunerea mea in sens mai general, nu aplicata strict la emigrare. Sau daca va cramponati de emigrare, sa intelegeti ca nu fac apologia ei si nici nu incit pe nimeni sa ia astfel de decizii. In plus, nu mi-au murit laudatorii, dar eu sunt cazul pe care il pot analiza cel mai usor, deci ma refer la mine.

Aud, uneori cu invidie, alteori cu lauda, remarci de genul „tu cand iti pui ceva in cap, reusesti” sau „ai avut noroc” sau „ai fost curajoasa” sau mai stiu eu ce alte idei de genul asta. De obicei nu raspund, decat daca sunt persoane apropiate mie sau daca consider ca ar putea pricepe ce as avea sa le spun. Si totusi, azi imi iau inima in dinti si o sa incerc sa insir unele chestii aici, in vazul tuturor, pe blog, poate or da de gandit unora.

Dragii mei, doar pentru ca cineva incearca si se arata optimist tot timpul sau face haz de necaz si de viata lui cu gratie, nu inseamna ca lucrurile sunt mai usoare pentru el decat pentru altii. Succesul nu vine fara sacrificii, fara lacrimi si fara momente in care iti vine sa te ascunzi sub canapea si zaci acolo pur si simplu. Stiu ca aproape nimeni nu ma crede, dar va jur ca asta e adevarul. De-a lungul vietii, de cate ori eram pe drumul lung inspre un scop pe care mi-l stabilisem, am trecut prin faze de genul asta. Uneori le-am povestit cuiva, alteori le-am tinut doar pentru mine deoarece stiam cu claritate ca nimeni altcineva nu ar putea intelege exact prin ce trec. In plus, impovararea altuia cu deprimarile mele nu face parte din agenda personala.

Si atunci, care e secretul nostru, al astora care avem succes? (Si nu folosesc „succes” doar cu sensul de averi incomensurabile, ci cu sensul pe care i-l da fiecare in capul sau.) Pentru mine secretul a fost sa am un scop bine definit in minte, sa strang din dinti si sa dau inainte spunandu-mi ca nu am alta varianta. Mi-am inchis singura orice drum laturalnic, mi-am blocat intoarcerile si am ales singura varianta pe care mi-am lasat-o disponibila. Pentru unii e nebunie, pentru altii e vointa, pentru altii o fi altceva. Pentru mine e calea inspre ce imi doresc.

Niciodata nu ma gandesc, decat poate ca execitiu simpatic de imaginatie, ce ar fi fost daca as fi ales alta cale. Stiu ca nu am cum sa stiu cu adevarat ce ar fi fost. Pentru ca nu avem posibilitatea sa ne vedem la sfarsitul vietii in ambele ipostaze: ce ar fi daca am fi ales A sau B. Cred ca asta e secretul unui cap sanatos: sa-ti asumi decizile, sa intelegi ca nu ai cum sa stii ce s-ar fi intamplat daca ai fi ales altceva, sa decizi dupa cum simti tu, nu dupa cum iti dicteaza altii. Chiar daca am facut vreodata ceva ce au vrut ceilalti de la mine, mi-am asumat decizia de a da curs doleantei lor si a lasa de-oparte opinia personala. Si am mers pe drumul ala pentru ca mi l-am asumat.

Revenind la povestea cu succesul, cand ai un scop clar in cap, chiar daca e unul general de genul „vreau sa pot locui fara probleme in Belgia”, tragi de tine pana reusesti, scrasnesti din dinti, ingropi mandrie daca trebuie, si mergi mai departe. Pe drumul asta nu exista „nu am chef sa ies din casa”, „vai ca ploua!” sau mai stiu eu ce alta scuza. Dupa ce ai reusit ce ti-ai propus iti mai dai o pauza din cand in cand, te mai dai lovit o zi si stai si te hodini, dar pana atunci pur si simplu nu ai voie.

Acuma o sa se trezeasca careva sa-mi spuna ca depinde si de resursele de care dispune omul in cauza. Permiteti-va sa va spun ca nu-i adevarat, ca am cunoscut oameni cu resurse (educationale, financiare etc.) mult mai reduse decat ale altora si care au izbandit. Da, le-a luat un timp sa reuseasca, dar au reusit. Si imi vin in minte acum doar cateva femei pe care am avut onoarea sa le cunosc si despre care poate voi scrie la un moment dat. Sunt uimita de cate au indurat doar ca sa-si vada visul cu ochii. Si cati altii pe care nu am avut ocazia sa-i cunosc personal… Si tocmai pentru ca am vazut astfel de cazuri, sunt putin intoleranta cu cei care parca ar vrea sa faca ceva, dar nu au chef sa se urneasca si asteapta sa primeasca mura-n gura.

Asadar, succesul cere sacrificii. Iar postarea asta izvoraste dintr-o ciuda interioara despre care nu pot scrie mai multe (stiam eu ca trebuie sa-mi fi facut un blog incognito!) si mi s-a invartejat in buricele degetelor dupa ce am vazut imaginea de mai jos pe Facebook (sursa aici):

Comentariul meu suplimentar a fost: „Moreover, usually people think that just because you are smiling and don’t share stories about how hard it is, everything goes nice and easy and success comes with no effort, no tears and no sacrifice.”