Jurnal de Belgia · Opinii

De ce facem copii

Mi-am auzit in ultima vreme destule felicitari pentru ca sunt insarcinata. OK, nimic ciudat pana aici. Si am auzit de multe ori si replici de genul: „era si timpul, ca doar trebuie sa ramana ceva si in urma voastra”. Iar toate astea ma fac sa ma bucur profund ca eu nu fac copii ca sa ramana ceva in urma mea…

Nu cred ca ar trebui sa facem copii ca sa ramana ceva in urma. Pentru asta putem construi o casa (cu siguranta o sa dureze pe Pamant mai mult ca un urmas), putem planta un copac si alte cele lucruri marunte care ar dainui mai mult decat cei, sa spunem, 80 de ani pe care i-ar trai plodul nostru, si din astia doar vreo 55 iesiti de sub aripa noastra. In general, caci stiu ca exista si cazuri particulare de case care pica dupa primii 10 ani sau copaci pe care ii loveste furtuna prematur. 😀 Iar daca tot ne macina orgoliul atat de tare incat sa nu plecam necunoscuti de pe Terra, am putea sa ne apucam de scris carti, pictat, facut cercetari in fizica cuantica etc. Multi o fac, unii mai cu talent, altii mai fara, dar mi se pare ca arta si descoperirile stiintifice sunt forme de exprimare prin care chiar lasam ceva in urma noastra. Asadar, nu, eu nu fac copii ca sa ramana ceva in urma mea. Sunt destui care sa faca asta…

Si nici nu fac copii pentru ca „asa trebuie”, adica asta ar fi menirea mea pe pamant. Sunt destui care sa umple si golul asta, chit ca poate materialul lor genetic o fi sau nu potrivit sa se transmita mai departe. Nici nu simt ca genele mele sau ale lui Mr. G (sa ma ierte cu ocazia asta!) sunt atat de magnifice, geniale, frumoase, unice si irepetabile incat sa fie musai sa le dam mai departe si sa populam Pamantul cu o hoarda de capatanosi cu par deschis la culoare si cu un creier indreptat inspre folosofie mai mult sau mai putin de nivel inalt. In plus, cu ce m-as diferentia de animalele fata de care ma cred superioara (nu eu, noi ca specie!) daca m-as inmulti doar pentru ca asa imi dicteaza instinctul? Chiar nu am evoluat de loc?! E destul ca avem frici primordiale si instincte agresive atat de bine inradacinate incat nu prea avem cum scapa de ele. Macar ce putem controla, sa controlam…

Si atunci, de ce totusi fac copii? Sau de ce mai vreau, in plus, sa adopt, cand as putea sa-i las sa dispara prin selectie naturala? Adica daca nu i-a vrut cineva de la bun inceput, de ce i-as vrea eu? (da, mi-am auzit-o si pe asta!) Pentru ca eu cred ca ce merita dat mai departe e bagajul cultural al omenirii, asa accident sau non-accident cum suntem noi pe aceasta planeta. Si cum altfel sa il transmiti decat prin a creste si educa o noua generatie in spiritul respectului fata de ce-i inconjoara si incercand sa iti faci urmasii sa priceapa ca rolul lor nu e doar sa existe, ci si sa evolueze. Nu stiu cat de coerenta sunt… Probabil ca nu prea. 🙂 Dar cam asta e visul meu maret pentru plozii care cum, necum vor ajunge sa-si capete educatia de la mine. Nu stiu daca o sa-mi si iasa, dar stiu ca vreau sa-i educ sa fie mai buni, sa incerce intotdeauna sa schimbe ceva in bine, sa nu astepte sa inceapa altii etc. De asta vreau sa fac/cresc copii: ca ai mei sa compenseze pentru cei facuti ca sa iasa la numar si ca sa fie doar ca sa fie.

Stiu, sunt o visatoare…

Anunțuri

8 gânduri despre „De ce facem copii

  1. Clar bati campii ! Probabil ca de la greturile matinale ti se trage .
    Cand plodul va creste mare si te va intreba de ce l-ai adus pe lume unde e asa de rau si de greu, daca erai constienta ca lumea e plina de indivizi dubiosi si primitivi, tu asa sa-i spui, ca de amorul artei ! De frica sa nu cumva sa dispara de pe planeta oamenii buni si educati ! Nu uita sa ne spui si noua sfarsitul conversatiei, ca devine interesant !

    1. Draga Azorel,

      Bat campii la mine pe blog, nu esti obligat sa-i bati impreuna cu mine. Ba chiar nici nu tin mortis sa-ti provoc istericale gratuite.
      Iar lumea e plina de indivizi primitivi si rau, corect, ca doar trebuie sa va toleram si pe voi prin preajma cu speranta ca la un moment dat selectia naturala pozitiva va functiona. 😀

  2. Mirona, rar ma bag sa comentez, dar vreau sa stii ca admir punctul tau de vedere si il impartasesc. Nu esti mai visatoare ca mine, dar cand vei vedea si tu pe ai tai copii cam cat sunt ai mei de mari, vei intelege ca ce spui azi, atunci va fi real. Si implinirea de acolo vine in cea mai mare masura, fara ca asta sa te faca sa te simti altfel decat mandra de munca si daruirea ta.
    Eu chiar stiu ca nu am trecut degeaba prin viata, doar uitandu-ma la realizarile lor individuale, la evolutia lor( a copiilor mei, adica).
    Si poate oi scrie si-o carte. Hartie este, inspiratie garla, neastampar cu caru’… Timp sa fie, dar oi gasi si de ala.
    Iar de nu oi scrie, poate plantez la primavara niste fructiferi, ceva.
    Deci, lasa lumea sa isi dea cu parerea, ce vrei sa faca? Sa moara careva de plictiseala? Tu ai grija sa te odihnesti mintal cat de mult, ai nevoie, fiindca acusi o iei cu copilaria de la capat. Si nu e nimic mai frumos pe lumea asta, dar si epuizant. Nu irosi bunatatea pe fleacuri adiacente, fac parte din decor.
    Te pup.

  3. uite ca pina acum nu m-am gindit sa cristalizez raspunsul la intrebarea asta! Oricum, se pare ca eu am o fatza cam fioroasa si pina acum nu prea a insistat lumea pe linga mine cu chestii de genul „era si timpul”. Desi era timpul de mult … timp! 😀
    offtopic: Pe Azorel chiar asa il cheama? Parca suna mai bine … Grivei!

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s