Incep sa inteleg…

Parca aveam eu idee ca urmasii chiraitori te retin de la somnul de frumusete, dar povestea Laurei mi-a intarit presimtirea. Oricum, trec printr-o faza similara acum, asa ca am o fata de parca am scapat de la ospiciu. Si nici cu concentrarea nu stau mai bine: imi simt capul cum vrea sa cada pe birou si sa adoarma, mi-e greu sa leg 5 cuvinte coerente in orice limba etc. Partea pozitiva e ca mi-am luat dopuri pentru urechi, deci sper sa fiu mai hodinita maine. 😀

Da, stiu ce o sa spuneti unii, ca este de neconceput sa compar viata alaturi de doi porcusori de guineea cu cea alaturi de copii, dar, credeti-ma pe cuvant cand va spun ca ma trezesc de cateva ori pe noapte. Nu trebuie sa ma dau jos din pat sa-i hranesc, dar nu-i amuzant sa dormi segmentat. se hranesc ei singuri, numai ca topaie intr-o parere, dau cu fundurile de cusca si dupa un „buf” m-am trezit si eu. Mr. G zice ca nu-l deranjeaza (azi noapte a fost prima dormita acasa impreuna cu ei), dar il vad indesandu-si perna pe cap. Mi-a zis ca-i e frig la urechi… Ciudat: nu i-a fost frig toata iarna, l-a apucat primavara.

Cum teoretic mai am inca 37 de nopti de impartit aceeasi camera cu ei, am fost la farmacie si mi-am luat dopuri pentru urechi. Sunt total impotriva lor si a orice altceva care se indeasa in urechi si mentine o temperatura crescuta acolo, dar am de ales intre astea si inca aproape 40 de nopti de nesomn. Sper sa functioneze faza si sa nu ratez soneria dimineata ca totusi trebuie sa si muncesc avand in vedere ca legumele, custile si alte cele costa.

In alta ordine de idei, o prietena care are patru copii imi spunea la un moment dat ca dupa ce ai doi, restul chiar nu se mai simt. Adica programul e acelasi, costuri prea mari in plus pentru mancare nu sunt, camerele pot fi impartite etc. Sincer, incep sa-i dau dreptate. Mai complicat e la inceput pana le adaptezi programul la cei deja existenti, dar apoi e floare la ureche.

Mr. G si-a luat aproape in serios rolul de aducator de noi rozatoare in casa. Adica trimite mesaje cand e la munca sa ma intrebe ce fac „baietii”. Daca ratez sa ii raspund pe loc (eram cu mainile pana la cot in rumegusul din cusca celor doi speriati de bombe), suna impacientat si nu se potoleste pana nu ii raportez cu lux de amanunte ce si cat au mancat etc. Oricum, mare problema, mare: porcutii au 5 luni si nu sunt obisnuiti sa manance legume, obicei prost imperativ necesar a fi schimbat. Si nici foarte sociabili nu sunt. O sa fie de munca, dom’le… Intre timp, Mr. G are interdictie de a mai intra in vreun pet shop. Iar Spock e suparat pe mine (banuiesc ca nu ma credeti ca un patruped atat de mic poate fi suparat pe om, dar va asigur ca e foarte posibil!).

Ma opresc aici, ca deja bat campii tare. Si am impresia ca am adormit…