Dupa aproape 7 ani

Sau „Cum sa calci o rochie doua ore si sa iti dai seama ca te-ai ingrasat pe bune 5 kilograme”. Dar titlul asta era mult prea lung, asa ca am incercat varianta scurta.

Cred ca am mai explicat aici ca firma in care lucrez nu se poate lauda cu angajati foarte bine incadrati in tiparele normalitatii. Ultima trasnaie s-a petrecut miercuri seara, cand, cu ocazia unei „Crêpes party” (adica petrece cu clatite) ne-am hotarat sa intampinam saptamana Carnavalului cum se cuvine si sa ne costumam. Gandul nostru bun a survenit mai ales in urma faptului ca cel care s-a ocupat de petrecere a scris in invitatii ca cei costumati sunt asteptati cu interes, dar el nu avea chef sa se imbrace in altceva decat el insusi. Iar noi ne-am gandit ca ar fi ciudat tare sa ne vina vreun invitat cu cine stie ce costum de alien verde cu antenute roz si noi sa nu putem sa-i tinem piept.

Cam pe luni am inceput toti sa ne cotrobaim prin beciuri si dulapuri sa vedem ce putem scoate si care sa semene cu un costum. Initial ma gandisem sa port outfitul de punkista, dar apoi mi-am amintit de… tadadam! Rochia albastra! Adica zecile de metri de tul ascunse sub material albastru si intitulate generic „rochie de mireasa”, in cazul meu. Si marti seara dau fuga la sacosa in care o tineam ca sa vad ce si cum. Ca de vreun an tot zic sa o duc la curatat + calcat si nu mai ajung ca parca nu se justifica costul. Nu mare-mi fu surpriza cand am vazut ca tulul e varza, botit de parca fusese calcat cu tractorul, asadar nu statea de nicicum.

Mie nu imi place sa calc. O camasa, treaca, mearga, dar ceva mai complex imi face parul cret si mi-l albeste in acelasi timp. Dar am zis ca merita sacrificiul. Deci, pe la ora 22:30 m-am apucat si eu de treaba. Si lupta, si dai! Si dai, si lupta! Nu va inchipuiti ca am luat fiecare centimetru la puricat. Feri duamni! Doar ce era pe la baza si nu statea bine. Dar, totusi, 20 de metri de tul dublu lat taiat in benzi inguste ca sa se faca poalele dau de lucru pentru vreo doua ore. Uite asa m-a prins miezul noptii…

Cand am terminat, m-am gandit sa o probez sa vad daca mai trebuie sa-i fac ceva. Ei, in momentul acela mi-am dat seama ce inseamna 5 kilograme in plus. Cand nu mai reuseam sa respir… Am mutat repede nasturii cu vreun cm, ca sa mai eliberez din presiune, si mi-am spus ca sufera baba la frumusete. Numai bine; pe cand sa-i gasesc rochii un sac in care sa o transport atarnata, mi-am dat seama ca nu am niciunul atat de mare. Asa ca a fost transportata de-a valma intr-o sacosa.

Si a venit seara. Am avut nevoie de ajutor ca sa leg snururile, iar singurul pe care l-am gasit in baie cand ma schimbam in toaleta barbatilor (neocupata!), a fost un coleg. Ca sa ne intelegem – el isi schimbase hainele in baia pentru handicapati. A strans omul snurul de mi-au iesit si ochii din cap. Dar am supravietuit. Am pus si niste boiala si m-am intors la treaba, ca cineva trebuia sa faca fotografii, sa pazeasca paharele si sa supravegheze barul. Totusi, am avut timp si sa ma las pictata pe fata de Andra. 🙂

La finalul serii, aratam cam asa (fotografie facuta de unul din clientii nostri):

Iata si machiajul mai de aproape:

Asteptam sa se stranga toti colegii sa facem o poza de grup. Ca eram din toate epocile: 2 muschetari, o domnita franceza de pe vremea lor, o cucoana de prin anii 20, un tip cu ochi infricosatori si doi care erau imbracati in ei insisi, dar purtau peruci afro in culori traznite.

Inainte sa inchei, cred ca trebuie sa va spun povestea cu cheia din… corset. 😀 Cum aveam invitati care ar putea sa bantuie liberi prin birouri, ne-am luat masuri de precautie si am incuiat tot. Un numar de vreo 15 chei au fost depozitate intr-un alt birou, aflat la indemana noastra si unde imi aveam si eu toate efectele personale, incuiat si el in cele din urma. La incheierea operatiunii, m-am trezit cu o cheie in mana. Cu care cheie nu prea stiam ce sa fac, ca nu prea puteam sa manui aparatul foto, sa alerg de colo, colo si sa imi incrustez si cheia in mana. Din intamplare, ma uit in jos si vad spatiu intre… excrescentele de pe piept. Ma uit stanga, dreapta si las cheia sa cada. Iar cheia se opreste delicat in corset.

Dupa vreo jumatate de ora, timp in care se adunasera vreo 40 de oameni, apare seful cu unul din invitati si cu rugamintea sa-i inchidem geanta cu laptopul in biroul protejat. In preajma si toti colegii mei… Seful cere cheia. Eu ma uit iar dreapta, stanga, vad ca nu am cale de scapare nici daca as fi pe punctul de a face pe mine, arborez un zambet, introduc mana si scot cheia. Incredibil, dar nu s-a schimbat nimeni la fata inspre rau. Dar i-a pufnit pe toti rasul. Si va dati seama care a fost gluma serii apoi – „pot sa scot cheia?” – pentru ca obiectul s-a intors la locul lui in vazul tuturor dupa cea am incuiat usa.