Un job stresant

Am fost plecata, dupa cum prea bine cred ca ati bagat de seama. Si tot dupa cum prea bine stiti, am doi porcusori de guineea, pe numitii Spock si Kirk. Cum blanosenile lor nu prea au anduranta pe drumuri publice, astfel incat sa-si procure singuri hrana de la supermarket, trebuie lasati in grija unor bipezi.

De data asta magareata a picat pe colegul de apartament, sa-i spunem Militaru’. Cica s-a oferit voluntar, dar nu prea sunt sigura ca stia in ce se baga. Inainte de plecarea noastra, a primit instructiuni scrise legate de meniu si o prelegere de vreo trei zile (nu-i vina mea ca sta cu noi in casa!) despre ce trebuie sa le faca si cum. Cu lux de amanunte. Toate asta adaugate la faptul ca de cateva luni i se explica aproape zilnic care e ierarhia in casa: porcusorii, eu (ca cineva trebuie sa fie sclavul lor direct) si apoi restul bipezilor.

Asa ca a ramas bietul om cu doi porcusori si un morcov… nu spun unde. Pe principiul ca nu te pui cu nebuna! Daca porcusorii nu par a fi fericiti, se dezlantuie furiile. Il suspectez ca si-a pus alarme la telefon sa nu uite sa le schimbe pampersul si sa-i hraneasca. Iar cand esti sigur ca ochii mei de soacra te privesc chiar si de la sute de kilometri distanta, faci tot posibilul sa ma asiguri ca totul e in ordine. Ca sa ma asigure ca au mancare si ca-s teferi, mi-a trimis si poze via Facebook. Stiu sigur ca nu are Photoshop instalat, deci aproape sunt convinsa ca nu au fost masluite fotografiile.

Asta imi aminteste de Craciun, cand i-am lasat cu arakelian. Tot patru zile. Si i-am trimis bietei femei vreo doua mailuri lungi cat o saptamana de post cu meniul si o gramada de precautii care trebuie luate in caz ca nu se simt bine. Retrospectiv privind, cred ca am bagat-o putin in sperieti. Cui nu i-ar fi frica sa atinga doua ghemotoace de blana cand primeste 3 pagini cu ce se intampla daca… nu mai mananca, nu mai misca, nu mai topaie, respira greu, se uita urat etc., toate variantele finalizandu-se cu „du-i de urgenta la veterinar ca s-ar putea sa o mierleasca si urmati voi!”. Asa ca nici nu au indraznit sa-i scoata din cusca si sa se joace cu ei. Intr-un fel mai bine, ca i-a mai venit mintea la cap si lui Spock si si-a reconsiderat putin atitudinea fata de stat la scarpinat in bratele noastre. Putin, nu mult. Adica in loc sa fuga dupa 5 secunde, rezista cam vreo 30. Ba chiar un minut in zilele lui bune.

Revenind la ultima excursiune, m-am intors si l-am gasit teafar. Pe biped, ca pe porcusori parea sa-i doara sub coada pe care nu o au de ce se intampla. Bine, au inceput circul de rigoare ca sa-mi arate cat de chinuiti au fost ei, s-au dat cu fundul de pamant putin, dar in rest erau bine. Desi Kirk a slabit vreo 10 grame de suparare, iar Spock si-a prelungit perioada de toleranta a bratelor mele la un minut complet… Ca sa le treaca putin supararea, le-am facut o gramada de poze. Militaru’ se uita cu coada ochiului si astepta verdictul: ori sunt cat de cat multumita, ori trebuia sa o ia la fuga cat il tin picioarele. A scapat de data asta.

Nu-i asa ca va era dor de porcusorii mei?! 😀